Retrospectivă 2017-2018

„Bunã dimineaţa, Românie sfinţitã de dureri!

Bunã dimineaţa, frumoasã zeiţã terestrã, îmbrãcatã în ie de câmpii doinitoare, respirând jale prin plãmânii codrilor de-aramã şi-ai pãdurilor de-argint mângâiate de brize montane albastre. Bunã dimineaţa, mândrã şi tristã vestalã latinã, ce strãjuieşti nerãsplãtitã de nimeni vatra orientalã a Europei, sacrificându-ţi în locul altora libertatea, luptându-te secole întregi cu barbarii la porţile Orientului, pomenindu-te jefuitã şi sfâşiatã de aceştia, suferind ca un Crist pe pãmântul tãu care acum a devenit locul unde cei nerecunoscãtori îţi ignorã cu urã şi dispreţ miile tale de virtuţile mãreţe şi nobile şi care-n schimb te sfideazã cu compãtimire, şi-ţi numãrã pe degete doar petele negre de pe tine, nicicum mai multe decât ale lor, cu toţii uitând cã fãrã jertfa ta, fãrã râurile de sânge valah, ei ar fi fost demult cãlcaţi în picioare. Dar nimeni nu-şi mai aminteşte azi sacrificiile tale istorice de ieri care le-au salvat pielea, acolo în occidentul lor prosper şi nepãsãtor.

Bunã dimineaţa, fiica mea terestrã – îţi zice de douã mii de ani, Soarele!

Mi-a fost dor de tine, dulce şi blândã Românie… Nu-ţi ascunde de mine faţa plânsã – spune Soarele. ştiu cã eşti tristã, batjocoritã, nenorocoasã, vandalizatã, dar nu te piti de mine sub norii clocotitori de furtunã în care scapãrã fulgere de mânie, nori sângerii de amar şi durere, evaporaţi din lacrimile tale. Zâmbeşte o clipã spre mine – zice Soarele.

Şterge-ţi puþin ochii şi priveşte-mã ca mai ‘nainte… Şi-aşa copiii tãi privesc debusolaţi mai mult pãmântul, decât cerul. Şi-aşa vãd cã ei te pãrãsesc unul câte unul, cãutând fericirea aiurea, în loc sã lupte acasã pentru ridicarea ta.

Bunã dimineaţa, Românie martirizatã şi sfântã, de mii de ori întristatã, dar, vãzutã de-aici, dinspre Soare, tu eşti în faţa mea un preţios smarald scânteietor, etern şi splendid. Iatã – a câta oarã ? – ai mai apucat o zi de-amar, zice Soarele.

Ştiu asta, fiindcã eu privesc ziua întreagã cum pe harta pãmântului tãu sfâşiat de strãini, curg râuri negre de oameni înşiraţi, râuri vii şi lungi, ca râurile tale, bãrbaţi, bãtrâni slãbiţi şi copii, aşteptându-şi felia de pâine muncitã de ei: sunt şiruri de români sãrãciţi şi îngrijoraţi de împuţinarea hranei de pe masã, sunt oameni cinstiţi ce muncesc o datã pentru ei şi de zece ori pentru strãinii îmbogãţiţi din sudoarea fiilor tãi. Pe-aceştia veneticii mi-i privesc de sus, rânjind nepãsãtori, împreunã cu cei ce au fost la putere ieri, şi ajunşi din nou la putere azi, prin schimbarea culorilor partinice, prin trãdare, corupţie şi crime…Ticãloţia şi lãcomia din ei ţi-au distrus tot ce era fala ta, tot ce era mai valoros, mai frumos – monumente, valori; tot ce-ai ridicat odinioarã prin munca silnicã a copiilor tãi.

Noii stãpâni le-au poluat sufletul, i-au ameţit cu manele şi i-au drogat cu spectacole scandaloase, lascive, proiectate pe faţa şi cugetul lor naiv din „cutia magicã” cu fereastra de sticlã, apoi te-au vândut pe tine strãinilor, bucatã cu bucatã, deşi la început rãguşeau strigând cã „Nu ne vindem ţara!”

Dar cât de iute şi fãrã de milã mi te-au vândut!

Acum îi privesc cum se-mbrâncesc, cum se ceartã între ei pe ciolanul cel mare şi cum îşi îndeasã grãbiţi bãncile cu tone de valutã, sfidându-i de pe plajele exotice pe cei încovoiaţi de neajusuri ori de pe terasele vilelor mândre înãlţate din tâlhãriile lor contra ta… Numai despre ei se vorbeşte peste tot; Numai ei şi curvele lor sunt eroii zilei; Numai ei şi aventurile lor scârboase existã prin toate ziarele, prin toate revistele şi pe toate canalele, pe toate lungimile de undã… Tu nici nu mai exişti!

De-aceea ţi-au murit dragii tãi fii-eroi într-o numitã Revoluţie? Eu vãd toate acestea şi mã-ntristez… Of! Of !

Dar te iubesc! – zice Soarele trimiţându-şi raze mângâietoare. Tocmai de aceea te iubesc, cu atât mai mult, cu cât suferi mai mult – zice Soarele.

Cu toate acestea, eu sunt prea departe de tine sã te ajut… Îţi luminez cu drag istoria ta glorioasã, îţi luminez cu admiraţie umbrele marilor voievozi, ale marilor tãi Români, îţi luminez toate virtuþile – chiar şi slãbiciunile trecãtoare, toate bucuriile mici şi-amãrãciunile mari, încercând sã ţi le mai îndulcesc. Dar… atât! Nu pot mai mult – zice Soarele. Sunt atât de departe şi am şi eu problemele mele, cã nu-ţi pot încãlzi iernile astronomice, nici iernile spirituale, nici vetrele stinse şi-ngheţate din colibele celor sãraci – zice Soarele. şi nici Luna, nici stelele surori nu te pot ajuta cu ceva.

De la ce forţe terestre, de la ce organizaţii statale mai speri vreun ajutor? Te rog sã nu mai fii naivã, fiica mea iubitã!

Eu, cel puþin, din dragoste, îţi ofer cãldura-mi şi lumina care-o am, fãrã condiţii; ceilalţi te mint şi te-nrobesc mai rãu cu datorii şi false ajutoare. Mai multe eu nu pot sã fac, dar ţi-am vorbit sã te trezesc şi trebuie sã plec…

Domnul sã te ajute, dulce Românie! – mai zice Soarele. El m-a trimis ca sã-ţi vorbesc şi-ţi mai spun cã te iubeşte; de-aceea te-a-nzestrat cu o deplinã forţã, sã rezişti şi sã-I slujeşti – şi-apoi sã te ajuţi tu singurã, prin tine însãţi… Mã auzi?

Deci nu uita porunca cea divinã: Ajutã-te tu singurã! Cãci dupã orice apus, urmeazã o noapte, şi dupã orice noapte un posibil rãsãrit mãreţ, fãrã de lacrimi. Nicicând şi niciodatã Speranţa sã nu-ţi moarã, dulce Românie! Prin tine însãţi, luptã pân’ la capãt!…

Acum te pãrãsesc şi eu – zice Soarele. Iar tu – ridicã-te! Fii tare! Fie ca ziua ta de mâine sã te-mbrace într-o luminã veşnicã şi sã ajungi mai strãlucitoare decât lumina mea! Fii tare! Noapte bunã… Noapte bunã, reginã a spaţiilor mioritice, ajunse sus pânã la mine!”

… Aşa mai veni din nou o noapte tristã peste ţara latinitãţii de est. care pãrãsitã şi singurã, credea cã s-a trezit dintr-un feeric vis… De-aceea s-a-ncovoiat gemând, în miez de întuneric şi de teamã. Dar simte cã-i cuprinsã de-un tremur, apoi de un cutremur ce nu-i dãrâmã case, nici turnuri, nici biserici, ci numai conştiinţe vechi, prejudecãţi, rutine inutile ori blesteme, iar Ţara Mamã se ridicã dreaptã şi-şi şterge ochii violeţi de lacrimile disperãrii, vãzând în jur din ce în ce mai clar… Şi-atunci, deodatã, se trezeşte scãldatã în raze lungi de aur ce-o inundã şi-aude o voce ca de tunet, venind cu fulgere orbitoare din strãfundurile necuprinsului:

„- Bunã dimineaţa şi bunã speranţã, Românie martirã! Ţi-a fost de-ajuns! Pe veci, vei fi mântuitã de rãu! Pregãteşte-te de-adevãrata-Ţi sãrbãtoare, Grãdina Mea de Aur!

Spre glorii, înainte!”