Ligia Gabriela Janik: Prefaţă la „Un înger de vioară” de Mircea Trifu
Prefaţă la volumul de poezie ” Un înger de vioară ” de Mircea Trifu, în curs de apariţie la editura AIUS – Craiova
„Românul s-a născut poet!“ Nu încape nicio îndoială și, tot mai mult, încep să cred că aceasta nu este doar o simplă sintagmă. Îndrăznesc să merg mai departe și să afirm că, în fiecare suflet de român, sălășluiește o vocație autentică, întemeiată tocmai pe rădăcina spațiului carpato-danubiano-pontic – această trilogie a mioriticului, esența prin care literatura românească se distinge de cea de pe alte meleaguri.
Unii autori sunt realiști și îndrăzneți, alții își înăbușă talentul, de teamă să nu fie ridiculizați. Într-un context în care lumea literaturii – asemenea societății – se află într-o permanentă transformare, prezentele rânduri îl aduc în atenția cititorilor pe Mircea Trifu, care publică, în 2016, un nou volum cu înclinații către clasicismul poetic românesc. Un semn că anii de școală i-au fost marcați de versuri plăcute auzului și, mai ales, duioase în rimă.
Versurile lui Mircea Trifu cristalizează un sentiment profund și unic, în structuri înălțătoare. Conexiunea dintre poet și vers este de natură angelică, fără compromisuri de limbaj și fără a fi tributar unor teme impuse. Într-o lume tot mai haotică și confuză, autorul contopește dragostea cu spiritualitatea, transpunându-le în metaforă. Poemele sale ne poartă într-o lume paralelă, unde iubirea se identifică cu sacralul…
„Suntem aici în nenăscuta lume, / Unde apusul scaldă răsăritul.“ (Pe aripi de femeie)
Aici, frământările se domolesc printr-o simplă atingere de gând a iubitei, în care poetul redescoperă mereu Edenul:
„Din floare de coral, / De mare tăinuită, / O sfântă-n St. Graal, / Dar încă neiubită. / Zâmbește Dumnezeu, / De-atâta frumusețe, / Aici pe țărmul meu, / Cu soare-i dă binețe.“ (Versuri sărutate)
Născut la Medgidia, în 1960, și stabilit la Arezzo, în Italia, Mircea Trifu a publicat până în prezent peste 500 de poeme, adunate între coperțile mai multor volume. Primul său volum, intitulat „Balada Sufletului“, a apărut în 2013. Al doilea volum, „Sunt versul rătăcit“, cu prefața „Trubadurul infinitului“, semnată de poeta Valentina Graur Lazărencu, conține 152 de pagini și a fost publicat la Chișinău un an mai târziu. Deși trăiește de mulți ani departe de țară, poetul nu se ascunde după paravanul neologismelor sau al împrumuturilor lingvistice, ci se exprimă într-o limbă românească pură, bogată și presărată cu metafore autentice.
Versurile sale armonizează artistic și prozodic, inducând adesea confuzia lirică între iubirea reală și iubirea poetică – atât de intensă încât pare să fie singura lui realitate. Din slovele sale, poetul își construiește un altar căruia i se dăruiește pe deplin:
„Sunt acela născut într-o carte, / Am ca mamă cuvântul, iubirea.“
Totuși, grație profunzimii trăirilor, se întrezărește și o iubită reală, identificată adesea cu însăși poezia, care îi alină suferința:
„Cu aripile tale-ai șters, / Abisu-nlăcrimat de dor.“ („Iubește-mă că-s doar un vis*“)
Atât în acest al treilea volum, „Un înger de vioară“, cât și în cele anterioare, poetul trăiește o iubire pluridimensională. Te întrebi, involuntar, de unde atâta duioșie, sensibilitate, puritate și gingășie într-un suflet atât de fragil, născut parcă dintr-o rană, așa cum spune José Martí:
„Dintr-o rană mai cumplită / Iese versul meu frumos.“
Inspirația lui Mircea Trifu este propria sa existență, propria sa suferință. Fără dramă interioară, nu poate exista superlativul creației. Din aceeași rană, el face leagăn pentru lacrimă și zâmbet, cămară pentru întuneric și lumină, purgatoriu pentru durerile neplânse. Aceasta este, de fapt, una dintre tainele pe care cititorii încearcă să le descifreze, ancorându-și sufletul de la un poem la altul.
În versurile sale, idealul se împletește cu o durere nemărginită. Chiar și o singură silabă trădează frământarea interioară a poetului, care tânjește după liniște și pace:
„Cuprinde-mă și mă sărută, / Mă-ngheață aici străinătatea, / Pe gura-ți vreau vecinătatea, / Să fim o pace absolută.“ (Pace absolută)
Obosit, mărturisește:
„Aș vrea acum să stau în pace, / Să-mi las cuvântul să se-nchine“, dar găsește mereu forța de a transforma cuvântul într-un legământ sacru, dăruit lumii:
„Eu port cuvântul meu datornic, / Și-l leg de cruce-n ochii humii“,
cu speranța că, poate, o copilă îndrăgostită i-ar recita versurile cu glas duios:
„De-abia atunci cobori copilă, / Căci lumea-i de icoane goală, / Șoptește-mi versul meu cu milă, / Cu voce-albastră de cerneală.“
Chiar dacă mesajul poeziei nu reflectă întotdeauna trăirile cititorului, fără să vrei, ajungi să te identifici cu eroul liric și să-i divinizezi iubita. Exemplul său devine un îndemn sincer de a prețui ființele dragi. Versul său, pur, nobil, sensibil și duios, amintește de imnurile de dragoste ale Împăratului Solomon pentru iubita sa Șunamita. Dragostea este înălțată la cel mai înalt grad de frumusețe, fără vulgaritate sau artificii:
„În fața ta m-aplec, divinitate, / Și-ți port cuvântul, caldă mărturie, / Încoronat în rânduri aplecate, / Supus a lui dorință, numai ție.“ (Pe aripi de femeie)
Expresia „eu nu sunt poet” surprinde. Nu știi ce să apreciezi mai întâi la Mircea Trifu: modestia, caracterul, talentul, dăruirea sau… întreg universul său poetic. Modestia este pentru el o trăsătură definitorie, hrănindu-se mereu cu cuvinte care prind contur pe afisul inimii, apoi se transformă în versuri:
„Născut din mare: Rămân etern apus, făr-o lumină, / Tânjind după odihnă-n marea sa.“
Cărarea pașilor săi se întinde între albastru și Prut, cer și pământ, între efemer și etern:
„Doar atuncea, tu lacrimă caldă de Prut, / Vei iubi versul scris în argilă.“
Protecția pe care o oferă iubitei e o binecuvântare, el fiind scutul ei în fața tentațiilor vieții:
„Dar soarta-n noaptea sa geloasă, / Îmi trece trupul prin desert, / Din foc nisipu-mi face casă, / Mi-s pașii singuri și nu-i iert…“
„Prostuțo, ești la mine-n brațe!“ (Cărarea pașilor din urmă)
Poeziile sale exprimă dragoste, disperare, iertare, durere vie, rugăciune, speranță și credință. Ele sunt strigăte de ajutor în căutarea unei iubite ideale, o prezență între cer și pământ care îl călăuzește prin poezie. Mircea Trifu are o singură forță: forța de a scrie. Nimic și nimeni nu i-o poate lua.
„Trec poarta veșniciei, spre lumea altor vieți, / Să văd cum naște clipa, cât moartea are preț.“
Ca Iacov în lupta cu îngerul, poetul se luptă uneori cu Dumnezeu, cerând păsuire:
„Azi voi lupta cu Dumnezeu. (Pe același cer cu Dumnezeu)“
„Căci mi-e dator, să-i cer o păsuire, / Să-mi plăsmuiască-n grabă un inel, / În el să se-odihnească a mea iubire.“ („Îmi e dator“)
În fața vicisitudinilor, se răzvrătește, dar nu cedează:
„Eu nu te las din nou să-mi iei / Iubirea fragedă din mine…“ („În ceartă cu Dumnezeu“)
Viața, în opera sa, capătă sensuri noi. Versul său este mereu proaspăt, iar semnificația poeziei nu poate fi epuizată niciodată. Așa cum spunea Eminescu:
„Toate-s vechi și nouă-s toate.“ („Glossă“)
Există o asemănare izbitoare cu Luceafărul, în care ambii – Hiperion și Trifu – cer Demiurgului o haină efemeră:
„Privesc acum al meu creat, / Și vreau să-i cer lui Dumnezeu / Să-mbrac un corp plin de păcat, / Să gust din tot muncitul meu.“
Amândoi își doresc să fie în același timp „muritor și zeu“, pentru o iubită:
„Să simt în carne-un „te iubesc”, / Șoptit de-o gură de fecioară, / Și aici pe-altarul meu ceresc, / Se-aprind dorințele de ceară.“
Chiar dacă influențele poeților naționali sunt vizibile în lirica sa, originalitatea și naturalețea rămân semnele clare ale unicității sale poetice. Pe Mircea Trifu îl asociez cu viitorul poeziei românești. Personalitatea sa complexă, formată din trăiri intense, confirmă că s-a născut poet. Nu-l poți marginaliza făcând referire la trecut, pentru că el, asemenea operei sale, dăinuie în timp.
Îl recomand cu sinceritate celor care cred că modestia este o virtute a celor care știu să scrie și o măreție pentru cei însetați de metaforă poetică.
Ligia-Gabriela Janik
Germania