Ștefan Luchian: Poetul plastic al florilor, născut pe 1 februarie 1868
„Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei… Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta-i cheia… Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul.”
— Ştefan Luchian
Când vorbim despre poezie și artă, nu ne referim doar la versuri sau texte în stil clasic ori modern. În viața românului, poezia se află pretutindeni, sub diferite forme, pentru că românul trăiește intens — trăiește POEZIA.
În aceste rânduri, doresc să aduc în atenție o poezie altfel, o poezie care nu este doar cuvinte, ci culoare, formă și emoție — o poezie plastică, ce pulsează prin operele celui numit „Poetul Plastic al Florilor”: Ștefan Luchian. Despre el, criticul Tudor Vianu spunea:
„Luchian avea toate darurile marelui artist și, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemență a personalității după care recunoști pe maeștri… Profunda capacitate afectuoasă și energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate…, un sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul și în talentul său. Într-o limbă totodată sonoră și suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc.”
Ștefan Luchian este artistul despre care profesorul său, Nicolae Grigorescu, a exclamat cu mândrie:
„În sfârșit, am și eu un succesor!”
Născut la 1 februarie 1868, în satul Ștefănești, județul Botoșani, în casa maiorului Dumitru și a Elenei Luchian, acest mare pictor a rămas în istoria artei românești ca pictorul florilor — o emblemă a frumuseții și sensibilității prin culoare și formă.
Ca și Grigorescu sau Tonitza, Luchian a studiat la Paris și München, unde a fost influențat de impresionism, curentul de avangardă al vremii, prin care artistul a reușit să transmită emoție și candoare în portretele și peisajele sale.
Din nefericire, în anul 1900, la doar 30 de ani, Luchian a fost lovit de o boală nemiloasă — scleroza multiplă. Aceasta i-a paralizat progresiv corpul, ducând la incapacitatea de a mai picta cu mâna sa, forțându-l să-și lege pensula de antebraț pentru a continua să creeze. Despre acele chinuri, pictorul Tonitza își amintea cu durere:
„I-am legat pensula de antebrațul mâinii drepte și mâna lui începe să se zbată nervos și stângaci pe suprafața pânzei, iar fața lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoșător. Rezonanțele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la lașitate. Am fugit din fața acelei schingiuiri voite și într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase, am plâns, plânsul sec al neputinței mele detestabile.”
Acest om modest, care se numea singur „un zugrav”, a lăsat în urma sa comori neprețuite pentru cultura românească. Maestrul Luchian s-a stins din viață în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, în casa sa din București. Pe șevalet odihnea ultima creație — chipul unei femei.
În patrimoniul său artistic se regăsesc 11 peisaje, 8 tablouri celebre cu flori, 5 portrete și 4 compoziții care au rămas etalon al artei românești.
Dacă cineva va încerca vreodată să-i picteze portretul prin cuvinte, biograful simțirii acestui artist neasemănat va începe cu o închinare pentru spiritul său tolerant, pentru sufletul primitor ca o casă albă, pentru prietenia sa cu tinerețea și pentru sprijinul acordat talentelor nerecunoscute de „burțile verzi și uscate” ale artei.
Luchian nu este doar un pictor — este omul artei sale. Așa cum fluturii sunt viețuitoarele câmpiilor, ale căror culori se reproduc pe pânza aripilor albe, tot așa și el poartă în sine, în ochii iluminați de o flacără adâncă, stofa strălucită a tablourilor sale.
Așa îl descria Tudor Arghezi:
„Dacă trupul îi era muncit de toate sfintele dureri, nu era de catifea și mătase. Ochii lui Luchian, iluminați, de-o flacără adâncă, poartă-ntr-înșii stofa strălucită a tablourilor lui.”
Despre compozițiile sale florale, Octavian Paler afirma:
„A vedea florile lui Luchian fără a ști ce se află în spatele frumuseții lor ar echivala cu gestul de a smulge dinlăuntrul corolei anemonelor grăuntele de frig, de noapte, care face ca petalele să ardă și mai intens. Despărțirea creației lui Luchian de suferința lui Luchian ne-ar priva de cel mai clar exemplu din pictura noastră că suferința nu dă talent, dar pune un om talentat la o răspântie de unde poate ieși un învins sau un învingător.”
Ștefan Luchian rămâne astfel o lumină vie în cultura română, un artist care a împletit durerea cu frumusețea, iar sensibilitatea cu tăria de caracter, un simbol etern al artei autentice.
Realizat de: L.G.Janik
Notă: Informațiile prezentate în acest articol au fost culeasă și adaptate din surse publice disponibile pe internet, cu citate exacte de la autorii menționați. Textul reprezintă o sinteză informativă, nu o creație originală.