Pastor: Florin Ianovici – „Ce-ți doresc eu ție, amară Românie?“
„Ce-ți doresc eu ție, amară Românie?“
Scriu nu pentru că nu mai cred în tine, ci tocmai pentru că încă mai cred — și de aceea doare.
Îmi cer iertare marelui poet național Mihai Eminescu pentru parafrazarea stângace a versului său, dar prea marea durere a sufletului m-a făcut să gândesc, să simt și să scriu astfel.
Azi nu am deloc dorința să văd vreo paradă, să ascult vreun discurs prezidențial sau să vizionez vreo emisiune. De fapt nici nu cred că am să deschid televizorul. Nu mă duc la nicio pomană cu mici, sarmale sau mai știu eu ce.
Știu că e sărbătoare, de aceea mă doare atât de tare. Caut măcar un colț de Românie care să îmi dea speranță, dar nu prea am ce să apuc…!
Azi armata va defila mândră, dar mie îmi este încă rușine de gafele unui președinte – comandantul suprem al armatei – care pare că nu își găsește locul niciodată, rătăcind ca un copil speriat, năuc, tot căutând pe cineva care să îl salveze. Îmi e rușine că ministrul apărării a ieșit pe ușa din spate prins cu ocaua mică.
Azi vor bate clopotele și preoții vor ține slujbe în amintirea eroilor neamului, preamărind curajul și sacrificiul celor care și-au dat viața pentru neamul românesc. Nu îi pot privi fără să îmi amintesc cât de ieftin au tratat poporul ținându-l după garduri, în timp ce personaje politice dubioase au fost tratate ca VIP-uri la sfințirea Catedralei Neamului.
Azi ecranele vor fi invadate de cântece, concerte și voie bună românească. Nu am inimă de petrecere. Nu pot și nici nu doresc să uit că poporul a fost încărcat cu taxe, în timp ce privilegiații unui sistem îmbătrânit în demagogii se lăfăie în indemnizații, comisioane și pensii nerușinate.
Nu pot nici măcar să recitesc Proclamația de la Alba Iulia, că îmi e prea mare rușine de înaintașii noștri, care ar roși văzând cum Constituția este astăzi folosită împotriva românilor cărora li s-a luat ștampila de vot din mână, ca să nu se supere domnii din Europa.
Cred că mă duc în parc să stau pe bancă lângă pomii prin frunzele cărora vântul șuieră balade. Asta dacă o să mă lase difuzoarele de la restaurante și dacă nu va fi puzderie de oameni.
Cred că mă duc la copiii de la Viață și Lumină să petrec un pic de timp cu ei. Așa… să îi văd măcar câteva minute.
O să petrec timp cu nepoții și o să mă bucur de micul meu neam românesc. Pe cel mare, neamul românesc, nu știu unde îl pot găsi.
Și am să fac o rugăciune.
Și am să citesc Biblia.
Și am să continui să sper că Dumnezeu se va îndura de țara noastră. În fond, țara suntem noi.
Poate nu știu unde e marele neam românesc, dar îl văd în copii, îl văd în nepoți, îl văd în oamenii simpli care încă nu renunță. Și asta îmi ajunge ca să sper.
Să fii binecuvântat, române.
