Visul începea mereu la fel — o grădină ascunsă, unde frunzele păreau să respire, iar timpul își desfăcea rădăcinile adânc în pământ. Copacii fremătau ca niște păsări adormite, iar aerul mirosea a ploaie proaspătă și dor. În mijlocul grădinii, sub un arțar bătrân, stătea un băiat cu privirea pierdută în cer. Se numea Noa și venea aici ori de câte ori somnul îi chema sufletul spre lumi nevăzute.

Visase locul acesta de nenumărate ori, dar nu știa dacă era real. În vis, frunzele se schimbau odată cu bătăile inimii lui — verde crud când spera, aur intens când iubea, ruginiu când se frângea. Își petrecea nopțile așezat pe rădăcinile noduroase ale copacului, privindu-le cum se leagănă lin,de parcă fiecare frunză ar fi fost o poveste pe care vântul o șoptea doar pentru el.

Dar într-o noapte, visul s-a schimbat.

O fată a apărut de nicăieri, pășind printre umbrele frunzelor. Părul îi era lung, ca o cascadă de întuneric, iar ochii aveau strălucirea unei dimineți neatinse. Purta o rochie albă, care se unduia în urma ei ca un val tăcut.

— Cine ești? a întrebat Noa, vocea lui tremurând ca o frunză gata să cadă.

— Sunt Aurora, a răspuns ea, zâmbind ca și cum i-ar fi știut toate secretele. Și tu cine ești?

— Nu știu… Poate sunt doar un visător care se pierde printre frunze.

Aurora s-a așezat lângă el, lăsându-și palmele pe scoarța copacului.

— Frunzele sunt ca iubirea, i-a spus. Se nasc, cresc, ard și mor. Dar, chiar și când cad, ele visează că vor renaște.

Noa a privit-o fascinat. În prezența ei, grădina părea mai vie, mai colorată. Frunzele verzi străluceau ca niște smaralde, iar vântul le purta ca pe niște amintiri fragile.

— Primăvara e începutul, a șoptit Aurora, ridicând o frunză tânără. E clipa când inimile învață să bată una pentru cealaltă.

Și așa a început visul lor. Noa și Aurora au trăit primăvara ca pe o promisiune — alergau printre flori, râdeau sub ploaie, și fiecare frunză nouă părea să le șoptească despre eternitate. Noa simțea că iubirea e ceva ce nu poate pieri, ceva ce ar putea dăinui dincolo de vis.Florile de cireș erau de o frumusețe sfâșietoare, atât de fragile și efemere, încât păreau făcute din însăși esența viselor.Noa le privea fascinat, învăluit în parfumul lor dulce, și înțelegea că tocmai lucrurile trecătoare sunt cele mai prețioase—că frumusețea adevărată nu dăinuie, ci strălucește o clipă și apoi dispare, la fel ca petalele purtate de vânt.

Dar vara a venit cu o intensitate care i-a ars sufletul.Frunzele și-au închis culoarea într-un verde dens, iar zilele au devenit mai lungi, mai apăsătoare. Noa o ținea pe Aurora de mână, dar simțea că îi scapă printre degete, ca și cum visul s-ar destrăma încet.

— Vara e focul, i-a spus ea într-o seară, cu fața luminată de luna plină. Iubirea arde și luminează, dar uneori consumă tot ce atinge.

Noa ar fi vrut să o țină acolo pentru totdeauna, dar frunzele începeau să se îngălbenească. Grădina visa deja la toamnă, iar Aurora devenea tot mai tăcută.

Într-o dimineață, când visul s-a desfăcut în nuanțe arămii, Noa a găsit o singură frunză căzută la picioarele sale. Aurora dispăruse, iar el a rămas singur, învăluit de tăcere.

— Toamna e dorul, a șoptit, strângând frunza în palmă. E iubirea care se destramă, dar nu dispare niciodată cu adevărat.

Noapte după noapte, Noa s-a întors în vis, dar Aurora nu mai apărea. Grădina devenise o catedrală a absenței, iar iarna s-a așezat peste sufletul lui ca un văl de zăpadă. Copacul își pierduse toate frunzele, dar Noa a continuat să vină, așezându-se sub ramurile goale, așteptând.

— Iarna e tăcerea, a înțeles într-o noapte. E iubirea care adoarme, dar nu moare.

Și-a lăsat capul pe trunchiul copacului, iar lacrimile i-au căzut pe rădăcini, ca niște semințe de speranță. A adormit acolo, în visul care îl ținea captiv, și a visat din nou frunzele verzi, Aurora râzând, iubirea renăscută din cenușa propriului sfârșit.

Dimineața, când Noa s-a trezit, a simțit o adiere blândă mângâindu-i obrazul. Și-a ridicat privirea și a văzut primul mugure ivindu-se timid pe ramura copacului. A întins mâna, atingându-l ca pe un miracol. În acel moment, a înțeles că Aurora nu fusese doar un vis, ci parte din el. O parte care încolțea, creștea, renaștea odată cu fiecare ciclu al frunzelor.

A zâmbit printre lacrimi, privindu-și palmele goale. Acolo, în liniștea grădinii, a înțeles că iubirea nu moare niciodată cu adevărat. Se odihnește, lunecând pe nervurile fragile ale sufletului, până când găsește din nou curajul să înflorească.

Iar Noa a închis ochii, lăsându-se purtat de vânt, știind că într-o altă primăvară, într-un alt vis, Aurora avea să-l aștepte.

Autor: Huian Matteo-Andrei

___________________________

Huian Matteo-Andrei este elev în clasa a VIII-a la Colegiul Național „Spiru Haret” din Tecuci, pasionat de literatură, matematică și arte. La doar 15 ani, se remarcă prin talentul literar și implicarea activă în proiecte școlare și culturale. A publicat în revista „Amprenta Haretistă”, a fost distins cu premii la concursuri naționale și este cercetaș în cadrul Centrului Local „Oltea Doamna”. Scrierile sale reflectă sensibilitate, profunzime și o maturitate artistică surprinzătoare pentru vârsta lui.