Huian Matteo-Andrei: Umbrele Orientului Express
Londra, noiembrie 1935. Cerul greu, încărcat cu nori de plumb, atârna peste oraș ca un giulgiu cenușiu. O ploaie măruntă și rece lovea ritmic caldarâmul, îmbrăcând străzile într-o sclipire metalică. Luminile felinarelor filtrau prin ceață, proiectând umbre lungi peste trotuarele umede. Departe, pe malul Tamisei, Big Benului domina orașul, iar sunetul grav al orologiului anunța apropierea serii. Pe acoperișurile gotice ale castelului Westminster, picăturile de apă curgeau ca niște lacrimi tăcute, pierzându-se în întuneric.
Gara Victoria, deși protejată de ploaie sub un acoperiș arcuit de sticlă și fier forjat, pulsa de agitația tipică unui oraș care nu doarme niciodată. Aburii locomotivelor se ridicau în fuioare groase, amestecându-se cu aerul umed și greu, în timp ce pasagerii își grăbeau pașii pe peron. Mirosul de cărbune ars, ulei mecanic și parfumuri fine umplea spațiul, într-un amestec ciudat de eleganță și brutalitate industrială.
Evellyn Duvan își privi ceasul cu o expresie tensionată. Acul mic albastru indica ora 18:45, iar trenul Orient Express avea să plece la 19:00 din Londra. Vântul rece al serii îi ciufuli buclele în timp ce ieșea grăbită dintr-un taxi negru, cu o valiză de piele fină strânsă în mână.
Înaltă și grațioasă, Evellyn emana o eleganță sobră, specifică femeilor care cunoșteau rafinamentul fără a-l afișa ostentativ. Ochii ei, verzi ca smaraldul, străluceau cu o intensitate ce adâncea orice privire, ascunzând un univers de secrete nedezvăluite. În jurul ei, aerul părea să se încarce de o energie electrică, iar rochia din satin negru contura perfect linia corpului ei, alunecând pe piele ca o adiere de noapte. Fiecare pas pe tocurile înalte negre suna ca un ecou într-o sală pustie, un ritm aparte, dar totuși familiar, ce atrăgea privirile celor din jur.Părul negru, ondulat, îi cădea într-o cascada de luciu mătăsos pe umeri, creând o contrastare izbitoare cu rochia ei întunecată, ca și cum misterul întregii lumi se adăpostea în acea siluetă misterioasă. Între buzele ei subțiri, o țigară aprinsă părea să își consume timpul în tăcere, adăugând un aer de neînfricare, dar și de melancolie.Un palton elegant, de un negru profund, îi învăluia umerii, adăugând un ultim strat de mister la imaginea sa impecabilă. Fiecare detaliu al prezenței ei părea gândit cu o precizie aproape obsesivă, dar în același timp, totul se derula cu o naturalețe tulburătoare, ca un vis în care realitatea și fantezia se amestecau într-un dans hipnotic.
Aproape alergând, traversă peronul, simțind că fiecare pas o duce mai aproape de obiectivul său, dar și de un destin pe care nu-l putea prevedea. La capătul liniei, Orientul Express o aștepta ca un animal magnific din altă epocă – metalul său strălucitor, vagoanele îmbrăcate în albastru regal și auriu, ferestrele care reflectau lumina lămpilor de gaz.
Ajunsă la ușa vagonului de primă clasă, conductorul o privi cu un amestec de curtoazie și severitate. Evellyn întinse biletul cu un zâmbet controlat, inspirând adânc aerul îmbibat de mirosul inconfundabil al fumului de cărbune și lemn ars. Cu un ultim pas, urcă la bord, iar ușile grele se închiseră în urma ei cu un sunet surd.
Orientul Express părăsise Londra cu o eleganță tăcută, alunecând pe șinele de oțel ca o felină în noapte. Era o seară rece de noiembrie, iar vântul își făcea simțită prezența, suflând amenințător peste acoperișul vagoanelor luxoase. În interior, luminile calde ale lămpilor de cristal aruncau reflexii aurii pe tapiseriile bogate, iar mirosul de lemn lustruit se amesteca cu parfumul discret al pasagerilor rafinați.
Evellyn își lăsă paltonul pe spătarul scaunului și se așeză lângă fereastră, privind cum luminile Londrei se estompau treptat în depărtare. Inima îi bătea cu putere, ca și cum ar fi fost conștientă de greutatea drumului ce o aștepta. Degetele lungi și fine se jucau absent cu marginea ceștii de porțelan umplută cu ceai negru, în timp ce privirea i se pierde printre umbrele ce dansau pe geam.
Un bărbat înalt, cu un costum perfect croit, urcă la următoarea stație și își ocupă locul în compartimentul ei. Chipul îi era parțial ascuns de borul pălăriei negre, iar mâinile, acoperite de mănuși de piele, țineau o servietă maronie, bine lustruită. Evellyn îl studia pe furiș, simțind o tensiune nefirească în aer. Fiecare mișcare a bărbatului părea măsurată, calculată, de parcă prezența sa în acel compartiment nu era deloc întâmplătoare.
— Călătoriți spre Paris? întrebă el, ridicându-și ușor pălăria pentru a-i dezvălui un zâmbet subțire, enigmatic.
Vocea lui era joasă, catifelată, dar cu o notă imperceptibilă de avertisment, ca o lamă fină ascunsă într-un buchet de trandafiri. Evellyn își compuse rapid o expresie relaxată, dar ochii ei rămâneau vigilenți.
— Da, o scurtă escapadă, răspunse ea, ducând ceșcuța la buze. Parisul e fermecător în această perioadă a anului.
Bărbatul o privi intens pentru o clipă, ca și cum ar fi vrut să-i citească gândurile. Apoi, se rezemă pe spate, lăsând servieta pe banchetă lângă el.
— Se spune că noiembrie nu aduce cu el numai frig, ci și secrete îngropate. Uneori, trenurile poartă mai mult decât pasageri… adăugă el, cu un ton aproape șoptit.
Evellyn simți un fior pe șira spinării. Își întoarse privirea spre fereastră, dar reflexia ei îi arăta chipul bărbatului privind-o fix, ca o umbră ce se lipea de sufletul ei. Trenul continua să alunece prin noapte, iar fiecare clipă ce trecea părea să adâncească misterul care îi învăluia.
Pe coridor, un chelner împingea un cărucior metalic, iar sunetul roților scârțâind pe mochetă părea să deschidă uși nevăzute. Pe masa de lângă Evellyn, un bilet mic, scris cu cerneală neagră, apăruse pe neașteptate. Literele elegante tremurau sub lumina lămpii: „Nu te încrede în nimeni. Nici măcar în tine însăți.“
Evellyn își încleștă degetele în jurul biletului, iar respirația i se tăie pentru o clipă. Afară, luna se strecurase printre nori, aruncând o lumină spectrală peste câmpurile înghețate. Trenul continua să gonească spre necunoscut, iar în aer plutea o senzație tulburătoare că, odată începută această călătorie, nimic nu va mai fi la fel.
Evellyn își ascunse rapid biletul în buzunarul rochiei, simțind cum sângele i se răcește în vene. Își păstră calmul, dar privirea ei, intensă și calculată, urmărea fiecare gest al bărbatului din compartiment. Intuia că nu era doar o coincidență prezența lui acolo devenea din ce în ce mai apăsătoare.
Trenul continua să alunece prin noapte, roțile frecându-se ritmic de șinele ude, iar luminile slabe ale lămpilor de cristal păreau să tremure la fiecare zdruncinătură. În compartiment, tăcerea devenea din ce în ce mai grea, până când un strigăt ascuțit sfâșie aerul. Venea de undeva din fața vagonului, iar pașii grăbiți ai pasagerilor se auziră imediat pe coridor.
Evellyn se ridică brusc, iar bărbatul îi urmări mișcarea cu o privire curioasă, dar imobilă.
— Se pare că cineva are probleme, murmură el, cu un zâmbet abia schițat.
Ea ieși rapid pe culoar, împingând ușor ușa de lemn lucios. În fața compartimentului de lux 13, o cameristă tremura, cu mâinile acoperindu-și gura. Pe podea, corpul unui bărbat zăcea inert, iar pe cămașa albă se lățea o pată întunecată de sânge.
Conductorul și câțiva pasageri curioși se strânseseră deja în jur, iar vagonul se umpluse de o tensiune palpabilă. Evellyn îngenunche lângă corp, studiindu-l atent. Pe mâna bărbatului, un inel de aur cu o piatră albastră strălucea sub lumina slabă. La gât, o tăietură fină, dar letală, trăda o execuție precisă.
Bărbatul din compartimentul ei apăru în umbră, sprijinindu-se nonșalant de tocul ușii.
— Poate că secretele au început să iasă la suprafață mai repede decât ne-am așteptat, spuse el, cu vocea aceea joasă care îi făcea pielea de găină.
Evellyn se ridică, întâlnindu-i privirea cu o fermitate tăioasă.
— Sau poate că ucigașul nu a avut răbdare, șopti ea.
În acel moment, trenul părea să devină o colivie de catifea și oțel, iar noaptea de noiembrie își deschidea brațele reci asupra lor. Evellyn știa că avea doar câteva ore pentru a descoperi adevărul – altfel, Orientul Express ar fi ajuns la destinație cu un pasager în minus și un criminal în libertate.
Evellyn își drese vocea, înăbușind tremurul ce-i trăda neliniștea. Simțea cum privirea străinului o urmărea ca o umbră, dar nu se lăsă intimidată. Își trecu degetele peste marginea mănușii de dantelă, ca și cum atingerea materialului delicat i-ar fi adus claritate.
— Ar trebui să chemăm autoritățile la următoarea stație, spuse ea, vocea ei fermă sfâșiind liniștea densă.
Conductorul, palid și vizibil agitat, dădu din cap, dar bărbatul cu pălăria neagră interveni înainte ca acesta să se miște.
— La următoarea stație? Nu credeți că ar fi prea târziu? Încă două ore de drum în care ucigașul ar putea să acționeze din nou, spuse el, înclinându-și capul într-un gest ușor ironic.
Evellyn îl măsură din priviri, simțind cum adrenalina îi pulsează în vene. Era ceva în atitudinea lui – un amestec de detașare și curiozitate, ca și cum moartea îi era familiară.
— Cine sunteți? întrebă ea, apropiindu-se încet.
Bărbatul zâmbi, dar zâmbetul său nu-i lumină ochii întunecați.
— Samuel Ashford, spuse el, scoțându-și pălăria și înclinându-se ușor. Detectiv particular.
Evellyn își strânse brațele la piept, încercând să analizeze informația. Dacă era cu adevărat detectiv, de ce nu intervenise mai devreme? De ce se așezase exact în compartimentul ei?
În acel moment, trenul încetini, iar un scârțâit prelung anunță oprirea într-o gară mică, învăluită în ceață. Luminile palide abia conturau peronul pustiu. Conductorul alergă spre locomotivă, iar pasagerii se retraseră în compartimentele lor, bântuiți de frică.
Evellyn se aplecă din nou asupra cadavrului. Inelul cu piatra albastră o intrigă – părea un simbol, o piesă de puzzle care aștepta să fie descifrată.
— Ce înseamnă asta? murmură ea, atingând ușor bijuteria.
Samuel se așeză pe banchetă, relaxat, de parcă întreaga scenă era un spectacol pus în scenă pentru el.
— Înseamnă că povestea abia începe, domnișoară Duvan. Și că, indiferent cât de repede avansează trenul, trecutul va găsi întotdeauna o cale să ne ajungă din urmă.
Afară, ploaia începu să cadă din nou, bătând ritmic în geamuri ca o bătaie de ceasornic. Timpul curgea implacabil, iar în Orient Express, umbrele păreau să danseze mai intens, ca și cum știau că noaptea aceasta avea să fie mai lungă decât toate celelalte.
Evellyn își mușcă ușor buza inferioară, gândindu-se febril la cuvintele detectivului. Ochii ei verzi, scânteind de o luciditate rece, se întoarseră spre corpul inert. Inelul cu piatra albastră părea să pulseze slab sub lumina tremurândă a lămpii, ca și cum ascundea o viață proprie.
— Domnule Ashford, începu ea, fără să-și ridice privirea de la mort. Dacă sunteți într-adevăr detectiv, de ce ați așteptat să apară un cadavru ca să vă dezvăluiți identitatea?
Samuel își drese vocea, înclinându-și ușor capul, iar zâmbetul enigmatic nu-i părăsi chipul.
— Poate că așteptam exact acest moment, șopti el, cu un calm tulburător. Sau poate că cineva m-a trimis aici tocmai pentru că știa că acest moment va veni.
Evellyn se ridică, îndreptându-și spatele cu eleganță. Rochia de satin îi luneca lin pe corp, dar pielea de pe brațe i se înfiorase.
— Cine v-ar fi trimis? întrebă ea, vocea ei devenind o lamă de gheață.
Samuel își scoase mănușile de piele cu gesturi lente, aproape teatrale.
— Cineva care știa că domnul pe care-l avem acum la picioare nu avea să ajungă niciodată la destinație. Și, dacă nu mă înșel, dumneavoastră știți exact despre cine vorbesc.
Evellyn își simți inima tresărind. Era clar că detectivul nu vorbea la întâmplare. Dar cum putea el să știe? Și mai ales, cât de multe știa?
Înainte să poată răspunde, ușa vagonului se deschise brusc, iar o femeie în vârstă, îmbrăcată într-un palton din lână vișinie, păși înăuntru. Privirea ei cenușie se opri asupra trupului neînsuflețit, iar o umbră de recunoaștere îi traversă chipul.
— Dumnezeule… șopti ea, făcând câțiva pași nesiguri. Este Lordul Whitmore.
Evellyn își simți stomacul strângându-se. Numele acela o lovi ca o rafală de vânt rece. Lord Whitmore era unul dintre cei mai influenți oameni din Londra – și, mai mult decât atât, omul pe care ea îl urmărise în secret în ultimele săptămâni.
Samuel își așeză pălăria pe banchetă și se ridică, apropiindu-se de femeie.
— Îl cunoșteați? întrebă el blând, dar cu ochii ațintiți asupra fiecărui tic nervos al femeii.
— Desigur… spuse ea, vocea tremurându-i. Era un vechi prieten al familiei mele.
Evellyn își simți pulsul accelerând. Ce fel de joc era acesta? O crimă într-un tren izolat, un detectiv prea prezent, o bătrână care apărea exact când era nevoie…
Samuel se întoarse spre ea, cu o strălucire ciudată în privire.
— Ei bine, domnișoară Duvan, se pare că vom avea o noapte lungă. Vă propun să începem prin a descifra ce simbolizează acest inel.
Evellyn își încrucișă brațele, dar nu spuse nimic. De afară, ploaia bătea neîncetat în geam, iar trenul își reluă drumul prin întuneric, de parcă o fiară care devora kilometrii ce o despărțeau de adevăr.
— Domnule Ashford, începu ea, vocea joasă, dar fermă, ce credeți că simbolizează acest inel?
Detectivul își sprijini cotul pe brațul banchetei, lăsând pălăria neagră să-i alunece ușor pe genunchi. Își trecu degetul peste marginea pălăriei, privirea lui intensă, dar de neclintit.
— Piatra albastră e un lapis lazuli. În multe culturi, simbolizează adevărul și iluminarea. Dar nu cred că cineva ar ucide pentru simbolism, nu-i așa? Zâmbetul său era ca un fir de gheață ce se insinua pe pielea ei.
Evellyn încuviință ușor, dar nu era convinsă. Se ridică și păși cu grijă pe culoarul îngust al trenului, simțind vibrațiile șinelor sub tălpi. Conductorul se întorcea din fața trenului, chipul său livid, iar mâinile îi tremurau pe marginea uniformei.
— Linia e blocată, anunță el, răsuflând greu. Un copac a căzut peste șine. Nu vom putea pleca până dimineață.
Cuvintele păreau să răsucească și mai mult lama tăcerii ascuțite care se așternuse asupra pasagerilor. Evellyn se întoarse spre Samuel, dar locul lui era gol. Dispăruse.
Se grăbi înapoi în compartiment, inima bătându-i rapid în piept. Pe masa de mahon, acolo unde fusese ceaiul ei, găsi un alt bilet, scris cu aceeași cerneală neagră:
„Ai încredere doar în umbre. Ele nu mint niciodată.”
Trenul devenise o scenă închisă, un labirint de catifea și mister. Evellyn știa că nu mai era vorba doar despre un cadavru. Era vorba despre trecut. Despre secrete care o urmăreau ca niște fantome tăcute prin noaptea densă.
Se așeză, privind inelul albastru din palma sa. O bătaie discretă în ușă o făcu să tresară.
— Pot să intru? Vocea lui Samuel era din nou acolo, calmă, dar cu o notă imperceptibilă de amenințare.
Evellyn respiră adânc, îndreptându-se spre ușă, simțind că în spatele acestei nopți, Orient Express ascundea mai multe umbre decât ferestre iluminate.
Și că, până la răsărit, avea să afle adevărul – sau să dispară în întuneric.
— Inelul ăsta nu e doar o bijuterie, șopti Evellyn, întorcându-l între degete. Simbolistica e prea evidentă pentru a fi întâmplătoare.
Samuel se aplecă ușor, sprijinindu-și coatele pe genunchi.
— Ai dreptate. Este sigiliul unei societăți secrete din Londra. Ordinul Safirului Nocturn. Membrii lor poartă inele identice, dar numai unul dintre ele are piatra veritabilă – și legenda spune că cel care îl poartă deține cheia unui seif plin de documente compromițătoare.
Evellyn simți un gol în stomac. Au mai existat crime legate de acest ordin, dar niciodată într-un loc atât de restrâns și de ușor de controlat.
— Dacă bărbatul ucis era membru… înseamnă că cineva a vrut să fure inelul? Sau să-l facă să tacă?
Samuel zâmbi enigmatic.
— Sau poate că inelul era doar o momeală. O capcană pentru cineva care știa prea multe.
Trenul porni din nou, zdruncinând ușor vagonul. Evellyn se ridică, fixându-și privirea asupra fiecărui detaliu din compartiment. Nu putea să nu simtă că era prinsă într-o rețea de minciuni mai complexă decât și-ar fi imaginat.
Chelnerul care împinsese căruciorul cu ceai mai devreme trecu din nou pe culoar, dar de data asta ochii lui o priviră prea insistent. Când întâlni privirea lui Samuel, se grăbi să dispară.
— Chelnerul, șopti Evellyn. A fost aici chiar înainte să găsim cadavrul.
Samuel se ridică lent, își încheie haina și îi făcu semn să-l urmeze.
— Haide. Poate că nu suntem singurii care caută adevărul.
Au pornit încet pe coridorul îngust, cu umbrele lămpilor de cristal alungindu-se pe pereți ca niște spectre. În fața bucătăriei vagonului-restaurant, găsiră un alt indiciu: un bilet îndoit, strecurat sub ușă. Evellyn îl desfăcu cu mâinile tremurânde.
„Ai grijă cine te privește din umbră. Noaptea nu e întotdeauna de partea celor nevinovați.”
Evellyn și Samuel schimbară o privire tăcută, dar înțelegătoare. Trenul continua să alunece prin noapte, ca o navă suspendată între lumi, iar misterul care-i învăluia se adâncea cu fiecare kilometru parcurs.
Un lucru era cert: ucigașul era încă acolo. Și juca un joc mult mai periculos decât și-ar fi imaginat vreodată.
Evellyn își mușcă buza, ochii verzi pironindu-se pe cadavrul inert. Inelul albastru părea să pulseze slab sub lumina lămpii, ca și cum ascundea un adevăr invizibil.
Samuel o studia tăcut, prea calm, prea sigur pe sine.
— Cunoașteți victima? întrebă Evellyn, încercând să-și stăpânească tremurul vocii.
Samuel își ajustă mănușile, fiecare mișcare calculată, aproape teatrală.
— Victor Duvan, șopti el, iar numele se strecură prin aer ca o sentință.
Inima lui Evellyn se zbătu haotic.
— Duvan? Era… tatăl meu?
Samuel înclină capul ușor, ca și cum ar fi oferit condoleanțe.
— Da. Și știu că sunteți fiica pe care o căuta.
Evellyn simți cum totul se prăbușește. De ce era tatăl ei în tren? Și cine îl omorâse? Își strânse mâinile, încercând să-și adune curajul.
— De ce era aici? Ce voia de la mine?
Samuel păși mai aproape, umbra lui întinzându-se ca un voal negru.
— Poate că, dacă nu v-ar fi găsit, ar fi trăit, spuse el, cu un soi de milă răstălmăcită.
Evellyn ridică privirea, furia aprinzându-i chipul.
— Vreți să spuneți că… moartea lui are legătură cu mine?
Samuel zâmbi, colțurile buzelor arcuindu-se într-un gest lipsit de căldură.
— Poate. Sau poate că a fost inevitabil. Un om care sapă prea adânc sfârșește îngropat.
Evellyn privi mâinile lui Samuel. Mănușile. Prea albe. Prea curate.
— Ați fost în vagonul tatălui meu? întrebă ea, vocea sugrumată.
Samuel clătină ușor din cap, ca un profesor răbdător.
— Eu am fost în toate vagoanele, domnișoară Duvan.
Privirea ei coborî spre manșeta cămășii lui. Un fir subțire de ață neagră – tatăl ei purta un costum negru.
— Ați fost acolo când a murit, șopti Evellyn, iar vocea i se sparse ca sticla.
Samuel se opri pentru o clipă, apoi chicoti încet.
— Sunteți mai deșteaptă decât credeam, murmură el. Da, eu l-am omorât.
Evellyn simți cum aerul i se taie. Un val de furie și durere îi sugrumă rațiunea.
— De ce? șopti ea, lacrimile arzându-i ochii.
— Pentru că adevărul pe care îl căuta ar fi ars lumea din temelii. Și poate că o parte din el se află în dumneavoastră.
Evellyn nu avea de gând să cedeze. Apucă un ceainic și i-l izbi în tâmplă. Pasagerii năvăliră, imobilizându-l pe Samuel.
— Nu contează, șopti el, sângele șiroindu-i pe frunte. Trenul e plin de umbre. Până la Paris, veți descoperi că și dumneavoastră ascundeți ceva.
Evellyn privi luna palidă, lacrimile curgându-i tăcut pentru tatăl pierdut. Când trenul ajunse în Paris, zorii abia mângâiau orizontul. Evellyn coborî pe peron, strângând inelul tatălui său. Cine îl angajase pe Samuel? Hotărâtă să afle adevărul, porni prin Paris, gata să înfrunte orice pentru a face lumină în întuneric.
Autor: Huian Matteo-Andrei