Huian Matteo Andrei: Umbra stelelor nevăzute

Juli 20, 2025Juli 20, 2025 admin

Apusul cobora lin peste oraș, topind contururile clădirilor într-un joc de lumină și umbră. Străzile erau tăcute, iar pașii mei răsunau pe caldarâm asemenea unor bătăi timide de inimă. Fiecare pas părea să mă apropie de ceva necunoscut, de parcă mersul meu ar fi fost o incantație ce deschidea porțile unui alt tărâm. Aerul avea o răcoare delicată, purtând un parfum vag de tei, deși era prea devreme pentru înflorirea lor. Poate că era doar o iluzie, o amintire rămasă dintr-un vers pierdut. Mergeam încet spre bibliotecă, atras de promisiunea liniștii dintre rafturi, unde timpul se destrăma și sufletul găsea alinarea între paginile cărților.

Purtam o cămașă albă, simplă, care flutura ușor în adierea vântului, ca o pânză de corabie în pragul necunoscutului. Jacheta neagră, ușor prea mare, îmi acoperea umerii ca o mantie, iar pantalonii largi,închiși la culoare, puțin prăfuiți de praful orașului, se frecau discret unul de celălalt la fiecare pas. Ghetele de piele scârțâiau ușor, ca un ecou al vremurilor de demult. Degetele îmi erau reci, iar în buzunarul jachetei strângeam un semn de carte vechi, găsit într-un alt volum de poezii, o relicvă a unui cititor necunoscut care, probabil, iubise aceleași versuri ca mine.

Cerul se colora într-un spectacol mut de nuanțe trandafirii și indigo, iar soarele, un glob palid de lumină, aluneca spre linia orizontului ca o monedă de aur rostogolită pe marginea lumii. Am ridicat privirea și am zărit biblioteca — o clădire impunătoare, cu ferestre înalte, care părea să respire tăcerea secolelor. Pe ușă, un afiș simplu, dar apăsător prin simplitatea lui, purta inscripția: „Anul Mihai Eminescu — Eternitatea unui geniu”.

Am simțit un fior trecându-mi pe șira spinării, ca și cum literele ar fi fost vii, pulsând cu o energie nevăzută. Am atins ușa, iar lemnul rece a vibrat ușor sub degetele mele. Am intrat în bibliotecă, iar sala era goală, cu rafturile ridicându-se ca niște coloane înalte, sprijinind cerul invizibil al imaginației. Lumina apusului se strecura prin vitralii, proiectând umbre colorate pe podeaua de marmură,de parcă sufletele cărților dansau tăcut în lumina muribundă a zilei.

Am rătăcit printre rafturi, până când am găsit un volum vechi de poezii, legat în catifea albastră, cu titlul abia vizibil sub patina timpului: „Poezii” — Mihai Eminescu

Degetele mele au alunecat pe cotor, iar atingerea cărții a fost ca un pact nescris. Am deschis volumul la întâmplare, iar paginile șuierau ușor, ca un murmur din alte vremuri. Am început să citesc, iar vocea mea suna straniu în liniștea deplină:

„Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?“

Cuvintele, desprinse cu o grație subtilă de pe pagină, s-au înălțat în aer precum stelele ce strălucesc timid pe un cer întunecat, începând să plutească,învăluite într-un dans etern. Biblioteca, odinioară un sanctuar în care cunoștințele se adunau sub acoperișul său protector, a suferit o transformare— zidurile, care ne fereau de primejdiile din afară , s-au dizolvat încet, lăsând loc unei viziuni fantastice. Rafturile, care înainte sprijineau tomuri pline de povești uitate, s-au înălțat spre cer, transformându-se în copaci argintii, ale căror frunze fosforescente murmurau versuri necunoscute, ecouri dintr-un trecut uitat ce aștepta să fie redescoperit. Tavanul s-a deschis, dezvăluind un cer nocturn, presărat cu constelații strălucitoare, iar eu, absorbit de această splendidă metamorfoză, am fost purtat într-un alt tărâm, un colț magic al imaginației.

Mă aflam acum în mijlocul unei păduri fermecătoare, unde luna își răspândea razele blânde printre crengile fragede ale mestecenilor, creând jocuri de lumină și umbră ce dansau pe solul acoperit de frunze. Vântul, ca un artist neobosit, purta cu sine ecouri din „Luceafărul”, versuri pline de melancolie și dor, amintindu-mi de inefabila frumusețe a naturii. În depărtare, un lac întunecat, negru ca cerneala, se zărea, reflectând ca într-o oglindă cerul înstelat, iar malurile lui erau împodobite cu flori delicate de nu-mă-uita, ce păreau să strige un adevăr ascuns. Am pășit cu timiditate, iar frunzele uscate de sub picioarele mele trosneau,de parcă fiecare pas ar fi dezvăluit secrete ancestrale. Răceala se făcea simțită, pătrunzând prin talpa ghetelor mele, iar jacheta, acum o povară grea, părea să înglobeze tensiunea unor versuri nespuse, a unor dorințe neîmplinite.

Pașii mei, învăluiți de o armonie misterioasă, păreau că emanau un ritm necunoscut, un dans al umbrelor și al tăcerii, iar cu fiecare mișcare pe care o făceam, pădurea începea să fremete, ca și cum ar fi respirat în sincron cu suflarea mea, iar întreaga natură se lăsa cuprinsă de un sentiment profund de comuniune.

În fața mea, o siluetă abia conturată s-a ivit, emanând o aură familiară și enigmatică — poate era umbra poetului însuși, o epifanie a geniului literar? Cu o voce ca un freamăt de vânt, mi-a adresat cuvintele unei adieri misterioase:

— Pentru a te întoarce, trebuie să reciți un vers care îți aprinde sufletul.

Inima mi-a început să bată cu o intensitate tumultuoasă, dar lăsându-mă purtat de valul emoției, am închis ochii și am simțit cum versurile se ridică din adâncurile ființei mele, asemenea unui izvor de inspirație:

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?“

Pe măsură ce rosteam aceste cuvinte, pădurea din jurul meu s-a destrămat treptat, ca un vis în care realitatea se confundă cu fantezia, iar eu am simțit o forță invizibilă ce mă trăgea înapoi în biblioteca familiară.

Cartea stătea acum închisă pe masă, iar afișul de pe ușă radia o lumină slabă, pierdută în semiîntunericul încăperii. Mi-am privit mâinile cu o uluitoare uimire — degetele îmi tremurau ușor, iar pe vârful pantofului meu căzuse o frunză argintie, ca o relicvă misterioasă din lumea din care tocmai mă întorsesem.

Am ieșit afară, iar apusul dispăruse, lăsând cerul înstelat să devină noul meu orizont, un univers de posibilități nesfârșite. M-am întors spre bibliotecă, cu o voce ce părea să-mi susțină inima, am șoptit:

— Mulțumesc, Eminescu…

Am plecat cu sufletul vibrant de emoție, simțind că purtam cu mine o scânteie din nemurirea lui. Fiecare stea de pe cer, strălucind cu intensitate, părea acum o silabă dintr-o poezie neterminată, o compunere divină ce aștepta să fie descoperită. Pe măsură ce pașii mei refăceau conturul pe caldarâmul umed, fiecare atingere a solului suna ca o strofă uitată, readusă la viață, plină de nostalgia cuvintelor care zăceau în așteptare. Această melodie tăcută părea să aștepte, cu răbdare, să fie rostită din nou, ca o armonie care revine la urechile celor care știu să aprecieze profunditatea lirismului ascuns în cotidian. O simfonie de emoții neexprimate care, în acest moment magic, părea să ne lege pe toți, invitându-ne să ne adâncim în frumusețea efemeră a existenței.

Autor: Huian Matteo Andrei

___________________________

Despre Autor: 

Matteo Huian are 14 ani și este elev în clasa a VIII-a la Colegiul Național „Spiru Haret” din Tecuci. Scrie cu sinceritate și curiozitate, iar în 2025 a câștigat Premiul I la Concursul Internațional de Creație Literară „Universul Cuvintelor”, organizat la Iași. Coordonează pas cu pas, în culise, profesoara lui de limba română, Nistor Săndița.