Scrisoare netrimisă către lume
(sau poate către mine însumi)

 

      Voilà. Uite-mă. Așa cum sunt. Cu fiecare fior al ființei mele, cu tăcerile care mă strangulează și pe care le port ca pe o haină prea grea, ca pe o povară prea ușor de văzut. Cu răni tăiate stângaci, de frica să nu îmi scape sufletul din mine. Voilà. Am venit. Nu să cer, nu să strig, ci doar ca să fiu. Mă las să fiu, măcar o dată, fără frică. Să mă simt în sfârșit complet, așa cum sunt, în întregul meu.

      Am scris această scrisoare de o mie de ori. Uneori în tăcerea nopții, alteori pe hârtie mototolită, pe marginea unor caiete părăsite, pe spatele unor facturi de care nimeni nu mai are nevoie. Pe ecranul telefonului în miezul nopții, când inima mea părea prea mare pentru pieptul care o ținea captivă. Am scris-o cu degete tremurând și ochi umezi, cu respirația curgând greu și dorința de a fi auzit măcar o dată, chiar dacă nimeni nu citește. Chiar dacă nimeni nu mă vede.

      De fiecare dată o rescriu. Cu mai multă tăcere, cu mai multă durere, cu mai puțină speranță. De fiecare dată mai uit un cuvânt. Sau poate mai adaug o rană. Nu știu. Tot ce știu e că nimeni nu m-a citit cu adevărat.

Și totuși, uite-mă scriind din nou.

      Eu sunt aici. Eu sunt cuvântul nerostit. Sunt întrebarea care nu îndrăznește să se facă auzită, prinsă între colțurile buzelor. Sunt gândul pe care îl alungi pentru că doare prea tare, ca un ecou care rămâne în fiecare ungher al sufletului. Sunt melodia ce răsună în piept când nu mai e nimeni în jur. Sunt acel „dacă” pe care l-ai rostit în tăcere, printre suspinele unei nopți ce părea că nu se va sfârși. Sunt toți oamenii care am fost și pe care i-am abandonat în lupta pentru a fi acceptat.

      Am trăit o viață în șoaptă. Mi-am căutat locul într-o lume care cere certitudini, nu poezie. Într-o lume în care se strigă adevăruri reci și se rănesc visuri cu indiferență. O lume în care simțirea e o povară și sensibilitatea, o rușine. Într-o lume unde, dacă plângi, ți se spune „termină”, „nu e mare lucru”, „fii puternic”.

Dar nu toți oamenii sunt făcuți să fie tari.

      Unii sunt făcuți să iubească prea mult. Să creadă prea repede. Să se rupă în tăcere, din nimic. Să scrie scrisori netrimise. Să păstreze în ei oceane de cuvinte care nu-și găsesc niciodată țărmul.

      Mi-e dor de mine. De mine, cel care nu știa încă de frică. Cel care dansa singur prin casă, cu o perie în mână, crezând că întreaga lume îl ascultă. Mi-e dor de mine, cel care credea că un vis este un legământ cu stelele, nu o absurditate copilărească. Mi-e dor de copilul care desenase inimi pe geamurile aburite și scrisese nume pe caietul de muzică, ca și cum dragostea ar fi putut să prindă viață din pagini.

Ce s-a întâmplat între timp? Ce s-a rupt?

      Poate că m-au frânt cuvintele altora. Sau lipsa lor. Poate că am început să cred că nu sunt destul, că nu eram ceea ce voiau ceilalți. Prea visător. Prea blând. Prea tăcut. Prea intens. Prea altfel. Poate că mi-am tăiat singur aripile pentru a nu deranja. Poate că, pur și simplu, am obosit.

      Știi cât de greu e să trăiești într-un trup care nu îți mai e casă? Să porți o piele care nu te mai recunoaște? Să te uiți în oglindă și să nu vezi nimic, pentru că te-ai stins încet, fără zgomot, în fiecare zi în care ai spus „sunt bine”, deși nu erai?

      Am scris această scrisoare de o mie de ori. Și o scriu din nou. Pentru că în fiecare noapte, când toți dorm, eu vorbesc cu mine și mă întreb: când o să fiu, în sfârșit, destul? Când o să pot spune „uite-mă” și să nu îmi fie rușine? Când o să mă pot iubi fără să mă cer iertare pentru că exist?

      Aș vrea să fiu privit cu ochii cu care privesc eu apusul: cu liniște, cu mirare, cu dragoste. Fără grabă. Fără explicații. Aș vrea să fiu ascultat cum e ascultat un pian care plânge. Să fiu iubit fără să fie nevoie să mă explic. Să fiu crezut, chiar și atunci când nu am cuvintele potrivite.

Dar poate că cel mai tare îmi doresc doar să fiu ținut de mână. Să nu mai fiu singur în tot ceea ce simt.

      Voilà. Nu cer aplauze. Nu cer confirmări. Cer doar un loc. Un colț de inimă. Un spațiu în care să pot fi, fără să mă ascund. Fără să mi se ceară să fiu mai altfel, mai puțin, mai normal.

      Am învățat să râd când nu aveam niciun motiv. Am învățat să spun „e ok” când îmi doream doar să țip. Am învățat să fiu decor, să nu fiu povară, să nu fiu întrebare. Dar am obosit. Atât de tare, încât tăcerea mă doare mai tare decât orice strigăt.

      Scriu această scrisoare pentru toți cei care s-au simțit cândva ca mine. Pentru cei care n-au fost aleși. Care au fost ultimii în sală, ultimii în mintea cuiva, ultimii în viața cuiva. Pentru cei care au dat totul și au primit ecou. Pentru cei care au iubit fără să fie iubiți înapoi. Pentru cei care au trăit cu sufletul în mâini și s-au întrebat de ce sângerează.

Scriu pentru că, dacă mă opresc, dispar.

      Și poate că, într-o zi, cineva o va citi. Și nu va râde. Nu va fugi. Nu va spune „prea mult”. Poate va zâmbi tăcut și va șopti: „Și eu.” Și atunci, poate, nu vom mai fi singuri.

Voilà qui je suis. O poezie nescrisă. O rană care învață să cânte. Un suflet care nu mai vrea să tacă.

C’est tout?

Inspirat de melodia “Voilà” de Barbara Pravi

Autor: Huian Matteo-Andrei