A fost odată…

A fost odată, într-un colț uitat de lume, un regat îmbrățișat de păduri nesfârșite, unde timpul părea să curgă mai încet, de parcă însăși viața ar fi fost prinsă într-un vis vechi. Pădurea se întindea ca o mare verde, cu arbori seculari care își înălțau coroanele spre cer, formând cupole uriașe prin care lumina soarelui se strecura în raze diafane. Râurile curgeau leneș, șoptind povești antice în timp ce-și croiau drum printre pietre acoperite de mușchi, iar florile sălbatice își deschideau petalele spre lumină, ca niște suflete ce învățau să iubească.

Se spunea că pădurea era vie, că rădăcinile copacilor purtau în ele memoria pământului, că vântul cânta cântece uitate și că stelele coborau noaptea să-și odihnească lumina pe ramurile copacilor. În acel loc unde magia pulsa în aer ca o inimă nevăzută, trăia o fată pe nume Elira.

Elira locuia într-o colibă mică, acoperită de iederă și flori sălbatice, la marginea pădurii. Casa ei părea o extensie a naturii. Pereții erau din lemn sculptat de timp, iar ferestrele rotunde erau mereu deschise pentru ca briza să poată intra, aducând cu ea parfumul florilor și ciripitul păsărilor. Fata avea părul lung și auriu, ca lumina răsăritului, iar ochii îi erau albaștri, adânci, ca două bucăți de cer uitate pe pământ. Dar ceea ce o făcea cu adevărat specială era darul pe care-l purta în suflet: Elira putea înțelege limbajul naturii.

Când păsările cântau, ea le descifra melodiile ca pe niște poeme. Când vântul se strecura printre crengi, îi simțea șoaptele asemenea unor secrete vechi, iar când ploaia cădea pe pământ, auzea vocea cerului plângând. Era de parcă inima ei bătea în același ritm cu întreaga lume, ca și cum sufletul ei fusese țesut din aceeași materie ca stelele și copacii.
Dar, în ciuda acestui dar minunat, Elira era singură.

Mama ei murise când era doar un copil, iar tatăl ei plecase într-o călătorie pentru a găsi un leac pentru boala soției sale. Nu se mai întorsese niciodată. Așa că Elira crescuse singură, învățând să supraviețuiască cu ajutorul pădurii. Animalele îi erau prieteni, râurile îi ștergeau lacrimile, iar luna îi asculta poveștile.

În fiecare seară, urca pe o stâncă înaltă, de unde putea vedea întreaga pădure întinsă ca un ocean de frunze și își punea aceeași dorință:
— Aș vrea să găsesc pe cineva care să mă înțeleagă.
Dar dorința ei rămânea mereu neîmplinită.

Bătrânii din satele din apropierea pădurii spuneau că, în inima codrului, creștea un arbore magic numit Pomul Vieții. Crengile sale se ridicau spre cer ca niște brațe uriașe, iar florile lui albe sclipeau în întuneric, ca niște stele captive. Se spunea că Pomul înflorea o singură dată la o sută de ani și că oricine culegea o floare primea în dar împlinirea celei mai adânci dorințe a sufletului.

Dar Pomul era păzit de un dragon de aur, o creatură străveche, al cărei piept pulsa în ritmul inimii pământului. Dragonul dormea la rădăcina arborelui, iar solzii lui sclipeau ca niște bucăți de soare, reflectând lumina florilor. Nimeni nu îndrăznise vreodată să se apropie, căci se spunea că dragonul putea vedea în inima oricărui muritor și că pedeapsa pentru lăcomie era moartea.

Într-o noapte, când luna plutea pe cer ca o regină de argint, Elira simți o chemare ciudată. Vântul îi rostea numele, frunzele fremătau de nerăbdare, iar râurile își schimbaseră cursul, de parcă o conduceau undeva.

Fără să stea pe gânduri, Elira își luă o mantie subțire, își strânse părul într-o împletitură și porni prin pădure. Licuricii dansau în jurul ei ca niște stele rătăcite, iar copacii își ridicau crengile pentru a-i face loc să treacă. Inima îi bătea atât de tare, încât avea impresia că întreaga pădure putea să o audă.

Drumul era lung și anevoios. Trecu prin mlaștini acoperite de aburi, unde umbrele se strecurau printre copaci ca niște spirite vechi. Trecu pe lângă cascade care cădeau în văi adânci, unde apa sclipea ca o oglindă spartă. Nu simțea oboseala. Singurul lucru pe care-l simțea era chemarea Pomului.

După o noapte întreagă de mers a ajuns într-un luminiș scăldat într-o lumină caldă, aproape nepământeană.

În mijlocul poienii se înălța Pomul Vieții.
Trunchiul lui era uriaș, cu scoarța netedă și aurie, iar crengile se întindeau spre cer, încărcate de flori care sclipeau. La rădăcina Pomului, dormea dragonul de aur. Aripile lui imense acopereau pământul ca o mantie, iar fiecare respirație a lui făcea frunzele să vibreze. Elira se apropie cu pași tremurători, dar dragonul își deschise ochii.

— Cine îndrăznește să calce acest loc sacru?
Vocea lui era profundă, răsunând ca un ecou al lumii însăși.

— Numele meu este Elira, șopti fata. Am venit să culeg o floare.
Dragonul o privi lung, iar ochii lui păreau să pătrundă până în cele mai ascunse colțuri ale sufletului ei.

— Prețul unei dorințe este inima ta, rosti el. Ești pregătită să o oferi?

Elira simți lacrimile arzându-i obrajii, dar își ridică privirea și spuse, tremurând:
— Nu vreau să-mi pierd inima. Aș vrea ca lumea să nu mai cunoască durerea. Aș vrea ca oamenii să găsească lumină chiar și în cele mai întunecate nopți.

Dragonul zâmbi, un zâmbet trist, dar plin de blândețe.Ochii lui scânteiară ca două stele stinghere, oglindind înțelegerea unei ființe care văzuse secole de suferință și speranță.

— Cuvintele tale sunt mai puternice decât orice vrajă. Ai oferit lumii ceva ce nici focul, nici umbra nu pot distruge: iubirea.

Dragonul își plecă ușor capul, ca un semn de respect.
— Curajul tău a schimbat soarta lumii.

În acel moment, Pomul Vieții se acoperi cu mii de flori, iar lumina lor se răspândi peste pădure ca o ploaie de stele.

Elira înțelesese că adevărata magie era iubirea și că dorințele se împlinesc atunci când alegem să fim buni.

Elira rămăsese nemișcată în fața Pomului Vieții, în timp ce lumina florilor se revărsa peste pădure ca o ploaie de aur lichid. Aerul vibra de energie, iar parfumul dulce al petalelor părea să-i îmbrace pielea ca o mantie invizibilă. Dragonul, cu ochii lui strălucitori, o privea tăcut, ca și cum ar fi cântărit greutatea dorinței ei.

— Ești prima care nu cere pentru sine, rosti el, iar vocea lui răsună adânc, ca o undă care se răspândea prin pământ. Mulți au venit aici cu suflete grele, dar niciunul nu a fost dispus să-și uite propria durere pentru a șterge lacrimile lumii.

Elira își strânse mâinile la piept, simțind cum inima îi bătea atât de tare, încât părea că vrea să evadeze din colivia pieptului.

— Poate pentru că eu știu ce înseamnă singurătatea, șopti ea. Și nu aș vrea ca nimeni altcineva să o cunoască.

Dragonul își întinse aripa uriașă, iar vântul care se stârni în urma mișcării lui făcu florile să tremure, de parcă și ele ascultau cu teamă verdictul.

— Dar singurătatea este parte din viață, copilă dragă, spuse el. Așa cum noaptea pregătește pământul pentru răsărit, așa și suferința pregătește sufletul pentru iubire. Dacă ai lua tristețea din lume, oamenii ar uita să prețuiască lumina.

Cuvintele dragonului se prăbușiră peste Elira ca un val rece. Se simțea de parcă cineva i-ar fi stins o stea în inimă. Înțelesese că magia nu putea șterge întunericul dar poate că putea aduce o rază de speranță.

— Atunci, vreau ca Pomul Vieții să înflorească în fiecare an, spuse ea, cu glasul tremurând. Și oricine atinge o floare să simtă, măcar pentru o clipă, că nu e singur.

Dragonul o privi lung, iar în ochii lui adânci se oglindea tot cerul nopții.

— Ai un suflet mai mare decât această pădure, murmură el. Îți voi împlini dorința. Dar vei deveni parte din Pomul Vieții. Sufletul tău va hrăni rădăcinile, iar vocea ta va fi auzită de cei care vin aici să-și găsească liniștea. Ești pregătită pentru asta?

Elira închise ochii. În mintea ei, văzu chipul mamei, zâmbetul blând al tatălui, pădurea care o crescuse, cerul pe care-l privea seară de seară. Înțelegea că sacrificiul ei nu însemna sfârșit, ci început.

— Da, sunt pregătită.

Atunci, dragonul își ridică aripile spre cer, iar un vuiet profund, ca un cântec ancestral, răsună prin pădure. Pomul începu să pulseze de lumină, iar florile înfloriră dintr-odată, mii și mii, ca un cer întreg coborât pe pământ. Elira simți cum trupul i se ușurează, cum pielea i se transformă în petale, iar sufletul i se ridică ca o adiere ușoară, topindu-se în pom.

În clipa în care deveni parte din arbore, pădurea întreagă tresări. Frunzele își schimbaseră culoarea, devenind mai vii, mai luminoase, iar râurile curgeau mai limpede ca niciodată. Cei care treceau prin pădure simțeau o pace inexplicabilă, ca și cum o voce caldă le șoptea că totul va fi bine.

Anii trecură, dar povestea Elirei nu se pierdu niciodată. Oamenii veneau în poiana Pomului Vieții în cele mai grele momente ale lor. Când inimile le erau frânte, când pierduseră pe cineva drag sau când se simțeau pierduți. Atingeau florile delicate și pentru o clipă simțeau o căldură blândă în piept, ca o îmbrățișare nevăzută.

Mulți spuneau că dacă ascultai cu atenție, printre foșnetul frunzelor se auzea o voce de fată care spunea: „Nu ești singur.“

Și astfel, în acel colț uitat de lume, unde stelele continuau să danseze, iar luna își odihnea lumina pe creștetul munților, tristețea deveni doar o umbră stinsă de flacăra speranței.

Se spunea că, în nopțile cu cer senin, dragonul venea să vegheze asupra Pomului, iar aripile lui aurii reflectau lumina florilor ca un scut invizibil. Și oricine privea de la distanță credea că vede o cometă care plutește deasupra pădurii,dar cei care știau legenda șopteau că era doar un semn de la Elira.

Pentru că, în fiecare floare, în fiecare adiere de vânt și în fiecare rază de lună, inima fetei care a ales iubirea în locul dorinței continua să bată.
Și va bate pentru totdeauna.

Autor: Huian Matteo-Andrei, Tecuci

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Despre Autor

Huian Matteo-Andrei este elev în clasa a VIII-a la Colegiul Național „Spiru Haret” din Tecuci, județul Galați. La doar 15 ani, Matteo se remarcă prin pasiunea sa pentru literatură, matematică și arte, precum și prin implicarea activă în numeroase activități extracurriculare, inclusiv redactarea de articole pentru revista școlii „Amprenta Haretistă” și activitatea de cercetaș la Centrul Local „Oltea Doamna”.

În cadrul emisiunii moderată de Daniela Mihăeș Deep, Matteo a prezentat creația sa literară „Regatul Verde de Sub Soare”, un text ce reflectă sensibilitatea și universul său interior. Dorind să împărtășească mai mult din trăirile și gândurile sale, a oferit și alte texte personale, pline de autenticitate și emoție.

Pe lângă talentul literar, Matteo este recunoscut pentru seriozitatea, punctualitatea și creativitatea sa, trăsături ce i-au adus numeroase premii și distincții, printre care Premiul I la Concursul Național de Creație Literară „Și eu știu să scriu!” (2025) și Premiul Special al Revistei „Tecuciul Literar – Artistic” (2023). De asemenea, a fost apreciat pentru performanțele sale la Festivalul Matematicii organizat de colegiul său.

De asemenea, are cunoștințe de limba engleză la nivel mediu și își continuă dezvoltarea personală prin activități diverse, precum scrisul de proză, lectura, pictura, tenisul și explorarea naturii.

Text redactat de L.G.Janik pe baza detaliilor furnizate de Mateo.