M-am născut într-un bordei

Învelit cu paie….

Doinitor mi-a fost un tei;

Leagăn o copaie.

 

Mama mă lua cu ea,

Când pleca la muncă;

Ba, la grâu când secera;

Ba, la fân pe luncă…

 

Câte-un pom, stingher prin grâu,

Mă umbrea cu ramii-i ,

Când curgea sudoarea –râu-

Pe obrajii mamii…

 

La culesul de porumb

Stam cu ochii-n nori, –

Pe sub zările de plumb

Când treceau cocori…

 

Când eram așa codan,

Ani și ani apoi,

Mă avură ca cioban

Un ciopor de oi…

 

Și-ntr-o toamnă-când crăpa

Coaja de pe nucă-

M-a cuprins de-odată-așa

Dor nespus de ducă.

 

Mi-am lăsat în vad la râu

Turma să se-adape,

Iar cavalul de la brâu

Mi l-am dat pe ape…

 

, , Doamne-ajută! ” – și-am plecat

Pe la scocul morii…

Funigei pluteau pe sat

Și plecau cocorii…

 

Plin de visuri, am intrat

Într-o lume nouă

Și-aveam sufletul curat

Ca un bob de rouă!

 

Un vârtej nebun, de-atunci,

Cată să mă-ngroape ,

Ca pe-un pai când îl arunci

În vâltori de ape;

 

Și, la fiecare pas,

Bobul de lumină,

Cu dureri adânci în glas,

Din adânc suspină:

 

, , Unde sunteți, blânde oi,

, , Lainice mioare?

, , Azi mi-e dor, mi-e dor de voi,

, , De n-am loc sub soare!

 

, , Mâine o să fiu în lunci;

, , Uite, plec la drum;

, , N-am știut ce fac atunci…

, , O să știu, de-acum…

 

, , Toată viața mea, de azi,

, , Mi-oi petrece anii

, , Prin poene, pe sub brazi,

, , Numai cu ciobanii.

 

, , Basme lungi, pe vreme rea…

, , După buri de ploaie

, , O să știu ce iarbă vrea

, , Fiecare oaie…

 

, , Să văd iar cum s-o-ntrista

, , În amurg imașu’,

, , Când din bucium va cânta

, , Sandu Buciumașu;

 

, , Și-n al ploilor șirag,

, , Cu-al tălăngii cânt,

, , Să nu știu, de-atâta drag,

, , Pe ce lume sunt!…”

 

Dar, de câte ori mă duc, –

Doru-mi nu se curmă,

Căci cutreier, singur-cuc,

Lunca fără turmă;

 

Și-apoi plec, cu pasul rar,

Făr-să știu anume:

De ce vin, ca să plec iar

Să mă pierd în lume!

 

Autor: Vasile Militaru