Valeriu Dg. Barbu: Poeme
interlocutor
e cineva aici?
hei, dă-te de pe foia mea
scrie și tu pe…
sau mai bine nu
lasă-te ușor pe spătarul imaginar
respiră, respiră
auzi?
sunetele acestea din nicăieri
ele strâng orice șovăire
întreabă-mă
câte poeme ar ști foaia
dacă nu ar pretinde creionul bont
mai multe
întreabă-mă câte litere lipsesc
din grafitul vântului
întreabă-mă ce boli ascund virgulele
și ce caută cu înfrigurare cititorul aici
nu știe că poezia este mai de grabă o amendă
când trece iubirea pe sensul contrar?
chiar nu e nimeni aici?
trac
nu eu
cuvintele
dau să spun: femeie, tu
ești un fel de replică a unei respirații
a lui Dumnezeu
ești gestul neterminat al unei raze
arzându-mă
și nu spun
știi cine sunt eu?
hai, spune-mi
câte scoici zac într-o perlă
câtă mare într-un bob de nisip
câtă știință într-un ridicat din umeri
când poezia îmi ocolește numele și se scrie singură
pe un petic de țărm, iarna?
știi cine sunt eu când, triumfalist
înșir erorile în ceea ce te privește
și-ascund rușinat mici izbânzi
puse pe seama unui zar
și mă consumă unica frică
să nu se covăsească prea devreme
calea lactee?
știi cine sunt eu când primăvara
cordul crapă
și cred că eu înmuguresc
dar de fapt țâșnesc anii
ca niște gloanțe
țintind marea?
știi cine sunt eu când apele
își amână refluxul
cum și-ar ține respirația
cât să am iluzia pământului meu?
dacă știi, vorbește despre mine
altfel nu
Strivit
s-ar putea crede că poezia este doar
un vehicul care transportă între oameni
radiografiile sentimentelor și
cifrurile ideilor mărețe
se întâmplă astfel
să mori într-un accident
călcat de poezie…
……….
vârsta e
ca o cămaşă
o coajă
o epidermă
cu fiecare clipă îmbrac
încă una
încă una…
sau
dezbrac?
Hamal cu ziua
crezi că te costă doar câteva rugăciuni
murmurate formal
să-l tocmești pe Dumnezeu hamal cu ziua
să-ți care poverile?
nu ai îmbrăcat cămașa aproapelui
nu te-ai cuibărit într-o lacrimă –
o fi iadul pavat cu bunele intenții dar stă
pe pământul unde este proprietar
indiferența