Otilia Rour: Poeme (II)
La capătul lumii
La capătul lumii, lună albastră,
Fiece zi este un acatist.
Un policandru e inima noastră,
Dorul, tămâie-n grădina lui Christ.
La capătul lumii, lună de ceară,
Catapeteasmă în gânduri cioplim.
Se-aprinde-n suflete iară și iară
Lacrima celor pe care-i iubim.
La capătul lumii, cerul măsoară
Timpul bezmetec, in imbrățișări.
Huma din vene durere strecoară,
Ziua de mâine se-ascunde în „ieri”…
Străini
Pământul tună griji şi patimi
Şi cerul naşte disperare
Eu sunt aici, tu? Eşti departe,
Dar nu ne-ajunge loc… sub soare
Cât am iubit
Pustiu şi rece trece timpul…
Necruţător, mereu grăbit…
El s-a oprit doar pentru-o clipă –
Atât cât ambii am iubit.
Atât cât n-am cerşit iubire,
Săruturi şi îmbrăţişări,
Cât n-a contat ce va fi mâine,
Cât n-a durut ce a fost ieri…
Ciob de suflet
De câte ori ţi-am spus „adio”
Şi-apoi grăbit am zis „mai stai”,
Iubind până şi amintirea
În clipele când îmi lipseai.
De câte ori gândul la tine
Mă înălţa şi mă zdrobea…
Am obosit, vorbind în şoaptă,
Cerşind un ceas din viaţa ta.
Nimic, decât un ciob de suflet
Am aşteptat ceas după ceas
Să mai ştirbească din tăcere,
Să nu simt lacrima pe-obraz
Mi-e inima clepsidră
Mi-e inima clepsidră
Cu vise-mbobocite
Atinge-mi dorul muguri
Să crească floare-n floare
Coboară-n mine ploaie
Și urcă Cer, iubite,
Revarsă-te prin vene,
Minune și mirare
Aprinde-te
Aprinde-te în mine
În mii de felinare
Să ardem împreună,
Să nu visăm pe rând
Din inima-ți – grădină
Cu trandafiri în floare
Voi împleti cunună
Ca să apun iubind
Sărutul
S-a copt sărutul între buzele-perechi
S-a scurs timid printre oftaturi
A înflorit pe glezne de iubiri
Și a străpuns neobservat înalturi…
Au tresărit atingeri jucăușe,
Amestecând iubiri neastâmpărate
Au coborât atâtea primăveri
Printre plăcerile demult uitate…
S-a copt sărutul între buzele – perechi
S-a scuturat petale, rânduri, rânduri
Am încrustat în trupuri doruri vechi
Să nu mai rătăcească printre gânduri…
Iubeşte-mă
Iubeşte-mă cu jumătăţi de gură
Şi soarbe-mă cu jumătăţi de cer
Sărută-mă cu jumătăţi de lună
Frământă-n mine-un „azi” şi-un „ieri”.
Goleşte-mă între un „azi” şi-un „mâine”
Şi sapă-n mine cu atingeri moi
Un umed cântec din priviri sublime
Şi-o rană, să ne rupă pe-amândoi …
Povară Sublimă
Sunt firul unui gând ce te atinge
Vibrând nisipul călător din tine…
Aș strangula cuvântul care doare
Grădina mea cu flori, te rog, nu plânge
Eu ți-aș așterne inima cărări
Și aș ciopli dorința ta în mine
Iubirea mea, șirag de întrebări,
Urcuș spre bucuriile Divine
Ești brazda începuturilor toate,
Povară despletită a luminii
Te-aș împleti izvoare-nvolburate-
Prin vene să-nflorească trandafirii
Coboară cerul
Coboară cerul mai aproape,
Coboară cerul printre noi,
De vrei, ascunde-l sub pleoape
Unde e loc doar de-amândoi.
Coboară cerul între inimi,
Între destinul meu şi-al tău,
Uşor, sa nu striveşti iubirea
Şi dorul, zbuciumat mereu.
Autoare: Otilia Brăduţeanu