
Otilia Rour: Poeme
CEASORNICARUL
După ani și ani aflata-am Un bătrân ceasornicar, Care împărțea cu brațul Ani de viață, dar mai rar Întreba de au vreun rost Ani mulți dar puțintei, Strecurând ca pe-o rugină Suferință printre ei. Ostenit, ceasornicarul suspina privind cu drag La mulțimea visătoare Care îi stătea în prag – Cum se îmbulzeau săracii Laolaltă cu bogații, Cum se îmbrânceau străinii, Dar se poticneau și frații. cum cel tare sau cel slab, Sănătos sau mai beteag Așteptau cu nerăbdare Ani mai mulți, dar fiecare Se gândea să-i fie bine, Cât mai bine numai lui Lăsând dreapta socoteala În seama bătrânului. Unul plânge, altul strigă, Celălalt are regrete. Toată lumea-i agitată. Nimeni nu-i dispus s-aștepte. Nimeni n-ar dori să piardă Clipe-n plus din viața lui, Răsturnând clepsidra firii La ușa destinului. Calcă timpul în picioare Și cel mare, și cel mic, Cel bicisnic, cel voinic, Așteptând ca pe o mană Anii mulți – marea pomană. Dar în multa zăpăceală Toți se lasă pe tânjeală Când e vorba de un rost, Vorbind fără socoteală Doar de traiul lor anost. Tulburat ceasornicarul Privi trist în nicăieri, Încercând să-și amintească Om care să fi venit Cu-n cuvânt de mulțumire Pentru timpul dăruit. Dus pe gânduri, bătrânelul Șterge-o lacrimă pe-ascuns. Pentru o clipă lumea tace Nu mai e nimic de spus. Mângâindu-și barba albă Oftă greu ceasornicarul, El, care dorind s-aline Neputința și amarul, Împărțea fără tăgadă Ani de viață, tot cu carul. Abătut, se duce moșul Spre cămara ferecată, Unde-și aștepta sorocul Anii mulți, dar deodată Se-auzi un zgomot mare – Lacătul fu sfărâmat. Anii care mai de care Prin lume s-au răsfirat. De-atunci nu l-a văzut nimeni Pe acel ceasornicar Care s-a topit, se pare, Ca un vis fără hotar. |
SIHASTRUL
Prin anotimpul fără anotimp
Un cerșător debusolat trecea.
Nu căuta un loc odihnitor,
Nici om care să-i șteargă lacrima
Prin anotimpul palidelor zări
Își poartă-n taină pasul rătăcit…
E-o rană veche, rană de pământ,
O stea pierdută-n cerul prăbușit.
Tu, călător pribeag, neostenit,
Cu ochii ridicați mereu la cer,
Nu scoți o vorbă, știi numai să plângi
Ziua de azi, de mâine și de ieri.
De-ai fi ecoul fără de ecou,
Perechea zilei fără viitor
N-ai îndrăzni lui Dumnezeu să-i ceri
Să miluiască omul muritor.
…Trecut-au ani, s-au scuturat pe rând,
Toți au uitat de tine, făr`să vrea.
Pe unde oare rătăcești acum
Și care mai e astăzi viața ta?
Târziu, mult prea târziu, s-a perindat
Un zvon că ai plecat la Dumnezeu,
Ștergând a lumii lacrimă, umil
Ai plâns neîncetat păcatul tău
Otilia Rour
Trier, Germania