Acum 33 de ani, pe 13 decembrie 1983, tăcerea s-a așezat peste glasul unuia dintre cei mai mari poeți ai literaturii române: Nichita Stănescu. Și totuși, cuvintele lui n-au încetat să respire în noi. Nichita nu a murit — el continuă să existe în metaforă, în fulgerul unui gând, în tăcerea dintre două cuvinte.

Să ne amintim câteva versuri care spun totul despre delicatețea și profunzimea lui:

„Nu cum sunt eu sunt eu
Ci cum ești tu sunt eu
Un fel de tu sunt eu
Pe care nu l-ai mai lăsat să fie eu.”

Poate că adevărata poezie e acel „tu” din fiecare „eu” — acel rest de umanitate care ne face mai vii, chiar și după plecare.

L.G.Janik