L.G. Janik: „Iubirea înseamnă durere” – Poezia lui Mircea Trifu, o chemare din adâncul sufletului
Motto:
„Poezia este raza luminii eterne atunci când suferinţa se topeşte în dragoste.”
L.G.Janik
Versurile poetului Mircea Trifu m-au fascinat din prima clipă. M-am regăsit în ele așa cum mă regăsesc în poezia marilor clasici, iar acest fapt îmi dă convingerea că, în scrisul său, **poezia se află acasă**. Pentru sufletele însetate de lumină și bucurie, creația lui este o revelație: emană tandrețe, gingășie, căldură și o dragoste scrisă cu majuscule.
Născut în sudul României, în anul 1960, Mircea Trifu avea să devină, cu timpul, una dintre vocile poetice marcante ale orașului Medgidia. Poate că valurile mării, țipătul pescărușilor sau nisipul fierbinte au fost primele chemări către poezie. Poate că dragostea însăși l-a desprins din visare și l-a condus, cu sinceritate, spre vers.
Opera sa este o cristalizare a trăirilor intense, a unei iubiri atât de profunde încât atinge nuanțe sacre. În poeziile sale, dragostea se împletește cu durerea, credința cu deznădejdea, iar speranța se naște din cenușa amintirilor. Fiecare poem devine o punte între pământ și cer, între om și divinitate, între dor și mântuire.
Autor al mai multor volume de poezie, despre Mircea Trifu s-a spus: „Încă de când era adolescent, a început să scrie poezii de dragoste, inspirate de sentimente, pasiuni și bucuria de a trăi.”
Poezia lui izvorăște din profunzimile ființei – limpede, curată și răcoritoare, precum apele unei fântâni de munte. Te îndeamnă la visare, îți face inima să vibreze și încălzește sufletul celui care o citește. Versurile sale evocă o dragoste curată, intensă, unică – o iubire ce sfințește cuvântul.
Cu o formă accesibilă și un mesaj limpede, poezia lui Mircea Trifu este melodioasă și curgătoare. Pentru mine, poezia lui înseamnă: gând, mesaj, modestie, talent, trăire intensă și întoarcere la origini.
Așa cum frumos spune chiar autorul:
„Poezia reflectă iubirea născută în Univers, nicidecum „fracturări de limbă” cu și fără semne de punctuație, cu sau fără rimă.“
—
Poeme reprezentative:
1. În ceartă cu Dumnezeu – o rugă ciudată și dureroasă, în care dorul devine aproape revoltă divină.
2. Chemarea de argint – o adresare caldă și nobilă, unde iubirea devine ritual și rugă.
3. Banală nemurire – o meditație despre eternitate, care surprinde dorința de a iubi în clipa trăită, nu într-un „mâine” abstract.
ÎN CEARTĂ CU DUMNEZEU
Tu, dorule, să te grăbeşti,
E în curând apusul lumii!
Ai fruntea grea şi- mbătrâneşti…
Se-afundă paşii-n carnea humii.
Tu leagă-i mâna c-un cuvânt,
Iubitei mele-n fuga-i crudă,
Coboar-o-aicea pe pământ,
Căci nu vrea cerul să m-audă.
Aici, să-i amintesc de tot.
Să simtă dragostea-ncepută,
Căci gura asta de netot,
De dor e seacă, rece, mută.
Să-i scald pe palme corpul ei
Şi să-l îmbrac în versuri calde,
Din multe pagini de femei
Doar în a ei, pământul arde.
Şi dacă nici acum nu poti,
O să mă las de scris în humă,
Am să mă-nalţ ascuns de nopţi,
Unde chemarea mă îndrumă.
Voi sparge-n ceruri poarta grea
În mii de cioburi reci, de sânge.
Şi dacă n-am să dau de ea,
Albastrul bolţii îl voi stinge!
Eu nu te las din nou să-mi iei
Iubirea fragedă din mine.
Alegeţi alta din femei,
Că-ţi plânge cerul de ruşine.
CHEMAREA DE ARGINT
S-a rătăcit pe cer, un om venind spre tine
Cu glasul răguşit, de-atâtea braţe-ntinse,
Şi-n el ca niciodată, speranţele de mâine,
Par stele căzătoare din toamna sa desprinse.
Şi s-a oprit la mine spunându-mi că doreşte,
Un vers în ramă caldă şi-apoi să îl sfinţesc,
Şi când pe coala rece, ninsoarea se topeşte,
Să scriu cu-n dor de fată, eternul lui, „Iubesc”.
Îl pun să povestească ce simte lângă tine,
Privirea sa se-aprinde şi cu uimire pare
Un ars cuptor de lut tânjind după o pâine,
Sfios ca un raspuns, ce-aşteaptă-o întrebare.
Şi m-am gândit la tine, micuţa mea regină
Scriind poemul ăsta şi-n rama mea te-alint,
Cuvintele se-apleacă şi-n faţa ta se-nchină,
Sunt omul ce te cheamă cu părul de argint.
BANALĂ NEMURIRE
Trec poarta veşniciei spre lumea altor vieţi,
Să văd cum naşte clipa, cât moartea are preţ.
M-am stins şi cu apusul şi-aprins în dimineţi,
Simţind călcâiul nopţii şi-al valului dispreţ.
Într-un izvor de munte scriind, mi-am aşternut
Cuvinte-n stropi de apă, cu gustul sfânt de Prut
Şi hoarde de fioruri al humelor cernut,
Îmi mangaiau eterul cu-n cald nămol sărut.
Dintr-o Balada-o mare sărat-am recitat
Şi pletele-mi cărunte băteau pe ţărmul meu.
Simţeam abisul arid, absent şi negustat
De nici o nemurire cu buze reci de zeu.
Într-o poiană verde las rădăcini adânci
Şi gust aroma vieţii pe frunze de cristal.
Să văd lumina zilei cu zâmbetul de prunci
Şi-atunci eternitatea o simt un timp banal.
Renunţ la nemurire, eu vreau să nasc din nou,
Să cresc un dor în mine şi-o sete de iubită.
Vreau clipa când poetul, într-un divin ecou,
Sărut-o gură dulce de-o zână adormită.
Concluzie:
Mircea Trifu scrie nu din obișnuință, ci dintr-o nevoie profundă de a pune iubirea în cuvinte. În poeziile lui, dragostea și durerea se întâlnesc pentru a mântui sufletul celui care citește.
—
L.G. Janik
Aldingen, Germania
20 februarie 2016