Ligia-Gabriela Janik: Când răsună Imnul
Se întâmplă, uneori, ca o țară să tacă. Să-și strângă durerile în sânge și să le poarte, nevăzut, prin istorie. Alteori însă, se ridică și cântă.Iar când România cântă, răsună „Deșteaptă-te, române!”
Nu este un cântec de leagăn, nici o melodie de petrecere. Este un strigăt. Un ceas deșteptător pentru conștiință. O rană care nu mai vrea să fie uitată. Un legământ rostit cu glas tare: că nu vom mai dormi în vremea furtunilor, că nu vom mai închide ochii la nedreptăți, că nu vom mai uita cine suntem.
Versurile lui Andrei Mureșanu au prins rădăcini în veacul în care un popor nu mai avea voie să-și rostească numele, dar visa la o viață demnă. Și iată că aceste cuvinte – „acum ori niciodată” – răsună și azi, într-un alt fel, dar cu aceeași forță. Poate nu ne mai aflăm în fața unei armate cu puști și baionete, dar ne așază în fața propriilor uitări, a lenei civice, a exilului de sine.
Când imnul răsună, timpul pare să stea în loc. Dincolo de versuri și muzică, ne vorbește o memorie colectivă: a părinților care au plecat în zori la muncă, a învățătorilor care ne-au pus mâna la inimă în curtea școlii, a celor care au murit în decembrie ’89 cu numele țării pe buze. Toți sunt acolo, în acea tăcere solemnă dinainte ca primul vers să cadă peste lume ca o lumină de răsărit.
Dar mai ales, imnul ne cere „să ne trezim“. Nu doar la istorie, ci și la ziua de azi. Să deschidem ochii la durerile nevindecate, la lipsa de iubire între frați, la abandonul demnității. Să nu ne mai învățăm copiii să plece, ci să-i învățăm să rămână cu sufletul și să creadă că România poate fi iar o casă caldă.
*Și totuși, oricât de departe am fi…*
Deși trăiesc de mulți ani departe de țară, de fiecare dată când aud imnul României, simt cum mă cuprind fiori și lacrimile îmi urcă în ochi fără să le pot opri. E ca și cum, pentru o clipă, ceva din mine se întoarce Acasă — acolo unde dorul nu mai doare, ci luminează.
Să ne trezim nu e doar o poruncă din trecut – e o chemare vie, azi. În fiecare rugăciune rostită pentru pace. În fiecare mână întinsă celui căzut. În fiecare gând care se înalță mai sus decât nevoia de a supraviețui.
—
Când se aud primele acorduri ale imnului, nu ne gândim la note muzicale. Ne gândim la noi. La ce am fost. La ce am putea deveni. Și poate, în acel moment, România nu mai e doar un cuvânt pe o hartă, ci un loc viu din inima noastră.
Un dor care ne adună și ne ridică, iar pentru o clipă, devenim din nou întregi.
***
Acest eseu este dedicat Zilei Imnului Național al României, celebrată la data de 29 iulie – o zi în care ne amintim că identitatea noastră începe cu trezirea conștiinței.
Ligia-Gabriela Janik