Lică Barbu: Caramel

Juli 8, 2025Juli 9, 2025 admin

      Toţi prietenii mei din curtea noastră, fie lucru sau fiinţă, sunt botezaţi de mine aşa cum m-a dus imaginaţia şi vorbesc cu ei aşa cum vorbesc cu voi acuma. Nu zic, mă ascultă, dar niciunul nu-mi vorbeşte ca oamenii.

      Berbecului Barbony mereu îi explicam ca să fie mândru de el că pe cer e o constelaţie care-i poartă numele. Se uita galeş la mine în timp ce mesteca iarbă şi întorcea capul la oiţele lui să vadă dacă au auzit şi ele. Când intram în ţarcul lor ca să le dau fân, Barbony mă fixa în ţinta lui şi cu doi paşi luaţi ca avânt mă împungea de vedeam Constelaţia Berbecului în toată spendoarea ei. Semn că Barbony a înţeles, dar nu putea să-mi spună.

      Cu Vasile, cocoşul, nu mă înţelegeam şi pace când intram în coteţul găinilor după ouă. Cotcodăcea de-l ştiau toţi cocoşii din cartier. Probabil voia să mă bârfească peste tot că sunt hoţ de ouă. Până nu-i spuneam povestea ,,Punguţa cu doi bani” nu vedeam omletă la masă.

Chiar şi Guriţă, linguriţa, îmi făcea probleme. Tot îi spuneam că în poveşti sunt linguriţe fermecate care merg singure cu gem la guriţă şi ea, jignită, se dădea căzută pe jos tot timpul, făcându-mă să întârzii la joacă. I-am cerut iertare şi i-am spus că este linguriţa cea mai grozavă din lume pentru că este prietena mea şi o iubesc. De atunci, ori de câte ori, din neatenţie, o scăpam din mână, făcea ce făcea şi cădea pe masă, nu pe jos.

      Cam aşa mă înţeleg cu prietenii mei din curte. Nu vă mai spun de Mingiuţă, mărul, de Paul paianjenul, Scârţâita, uşa de la poartă, ce mai, vorbesc de toate cu ei. Numai că, ei nu au cuvinte ca să-mi vorbească. Îmi dă de înţeles, şi atât.

      Nu întâmplător v-am spus despre prietenii mei, îi ştiţi şi voi destul de bine, mai bine ca mine, ci pentru a aduce în faţă, în mod special, prietena mea cea mai de preţ, prietena care mă ascultă şi mă înţelege, prietena care chiar dacă este o cărămidă, îmi vorbeşte ca oamenii. E Caramel, cărămida din fundul curţii, uitată de timp şi vremuri.

      Veţi spune că am luat-o razna, că vorbesc cu pietrele. Nimic mai adevărat. De câte ori am fost trist şi plin de griji, de câte ori aveam câte o mare bucurie sau de câte ori aveam nevoie de un sfat de suflet, mergeam în spatele curţii şi acolo, lângă Cerceluş, salcâmul cel falnic, pe iarba uscată printre buruieni, era Caramel. Îi spuneam în şoaptă gândurile mele şi-mi răspundea un glas, dar nu era glasul meu. Eu aveam un glas subţirel de copil. Glasul ei venea din adâncul Pământului cu vibraţii pierdute în ecouri şi-mi pătrundea cald în minte ca o linişte misterioasă.

 

      Caramel era marele meu secret. Nimeni nu ştie despre asta. Bine, acum şi voi ştiţi, dar tot secret rămâne, nu-i aşa?

      Caramel îmi îndruma paşii în orice mi se părea mie că nu înţeleg sau nu ştiam ce să fac. Sfaturile ei erau pe ocolite. Nu-mi spunea ce să fac exact-exact, ci avea nişte învăţături înţelepte pe care le luam ca vorbe simple la început, ca apoi să înţeleg adevărul în ajutorul pe care mi-l oferea Caramel, piatra mea de suflet.

      Zburlita nu ştia de Caramel, dar Caramel ştia de Zburlita. Normal, pentru că la două cuvinte în discuţie cu Caramel aminteam mereu de Zburlita. De ar şti Zburlita de câte ori am pârât-o la Caramel despre toate năzbâtiile ei, precis aş fi fost pedepsit şi două minute nu mai primeam niciun pupic.

      Totuşi, în toată această prietenie cu Caramel a mea a existat un moment în care am crezut că lumea s-a năruit peste mine. Mă simţeam trădat. Staţi să vedeţi:

      Zburlita a aflat de la ,,bunii” mei prieteni, cică, Tatalai şi Parfeu, că mi-e frică de broscuţe. Nişte pârâcioşi. Şi într-o zi, am auzit-o pe Zburlita strigând la poartă:

– Licǎ fǎrǎ fricǎǎǎǎ!

      Am ieşit repede la poartă curios de chemarea Zburlitei şi când am deschis-o pe Scârţâita, am înlemnit. În prag era o broscuţă.

      Nici nu am mai auzit chicotelile de râs ale Zburlitei. Eram deja în fundul curţii şi încercam să mă caţăr pe Cerceluş care habar nu avea ce voiam şi m-a lăsat liber să-l cuprind.

       Am pierdut noţiunea timpului, parcă se însera şi dacă nu mă striga mama să vin la masă cred că prindeam răsăritul soarelui la primul cântat al cocoşilor cocoţat în salcâm.

Am coborât atent şi când am considerat că totul e în regulă m-am liniştit. Niciun pericol.

      Simţeam nevoia să mă plâng prietenei mele Caramel care era la picioarele mele. Tensionat de situaţie am crezut o clipă că ceva nu e în regulă. Caramel se mişca. Am ridicat cărămida, fără teamă, cu încrederea unei prietenii şiii… sub Caramel era o broască.

Am alergat direct în camera mea, direct pe masă şi până nu a venit mama nu aveam nicio destinaţie de ajutor.

‒ Licuţă! Vezi că Zburlita e la poartă. Te cheamă la joacă. Nu stai mult că acuşi e gata mămăliguţa.

      Mă simţeam ca un nimic. Nici să, nici să. ,,Lică fără frică!” Cine a inventat asta? Prind curaj şi ies la poartă să dau piept cu teama mea.

Am ieşit la poartǎ facând pe supǎratul.

– Uite! Am aici o broscuţă, a spus Zburlita, arătându-mi mâinele pe care le avea la spate. E mică şi mai fricoasă ca tine. Ea e captivă acum în mânuţele mele şi tremură toată. Tu eşti liber şi nu ai de ce teme. Este la fel ca noi, venită din acelaşi drum al stelelor, e rudă cu noi şi dacă vrei să ştii, ea este veriga ce a făcut legătura dintre animalele din apă şi oameni. Aşa ne-a spus Doamna la grădiniţă. Este stră-stră-stră-străbunica noastră. Îi suntem datori şi să o respectăm. Te las să o mângâi, dacǎ vrei. Are nevoie de protecţia ta.

    Purtat de cuvintele magice ale Zburlitei, am încercat să mângâi animalul rece şi fioros. A tras un orăcăit de am leşinat ţac-pac!… Uff! Mai încerc odată şi o ating uşor pe căpşor. Toatǎ Lumea, tot dorul de viaţă a trecut atunci prin mine. Atingerea rece am simţit-o ca o aglomerare de Universuri pregătite să-mi dea Cunoaşterea. Era un rece dulce de bun şi de cald. Broscuţa mă iubea.

Of, ce complicată-i viaţa!… Broscuţa-i de vină sau dragostea prieteniei?

– Te rog să mă ierţi pentru că te-am speriat!, mi-a şoptit Zburlita şi m-a sărutat.

Teama a căzut. Nu ştiu unde şi nu-mi pasă! Eu trebuia să-i cer iertare.

Mulţumesc, Caramel, pentru lecţia curajului tău!

Colaj de Lică Barbu

______________________

Despre Autor: 

Domnul Lică Barbu scrie din adâncul inimii, purtându-și copilăria în suflet și transformând-o în povești care aduc la viață lumea magică a lui Licuță. Din cele peste o sută de povestiri pe care le-a creat, fiecare cu o bucată din el, ne împărtășește acum două, mici ferestre către acea lume plină de emoții, amintiri și inocență. Multe dintre aceste povești au ajuns deja la cititori, fie pe site-uri literare, fie în cărțile „Lumea lui Licuță” și „Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii”.

Pasiunea domnului Barbu pentru scris a început încă din copilărie, când cuvintele îi dansau în minte și îl chemau să le așeze pe hârtie. A scris despre tot ce a trăit și a simțit cu adevărat – povești pline de umor care te fac să zâmbești din suflet, eseuri care te opresc din drum și te fac să gândești, scenarii care au prins viață pe micul ecran, povești de dragoste ce ating direct inima, nuvele fantastice care te poartă în lumi de basm și amintiri care păstrează vii clipele ce nu se mai întorc. Domnul Lică spune că stăpânește fiecare cuvânt pe care îl așterne, că poate lua o simplă frunză și să-ți picteze cu ea întregul copac, că știe să transforme o picătură de apă într-un ocean de emoții.

În sufletul său domnul Barbu păstrează și alte povești, pregătite să prindă viață în pagini viitoare: „Cu drag, Licuță!”, „Cuvântul care râde” și un roman cu miros de dragoste, „… și fânul miroase a dragoste”. Visul său este să le aducă pe lume pe rând, când va găsi resursele necesare, pentru că fiecare poveste merită să fie citită.

Din 2014, vocea domnului Barbu a răsunat și la Radio Vocativ, unde a colaborat alături de oameni dragi, Valeriu Barbu și Claudia Minela, moderând emisiuni ce au ajuns să trăiască în podcasturi. Mai mult decât atât, implicarea sa în proiectul cu copiii NINO NINO l-a făcut cunoscut în comunitatea din Brăila, călătorind cu micii săi prieteni prin toate colțurile orașului și județului, prin proiectul „Hai cu noi în Bărăgan!”. Dar asta este o altă poveste, plină de suflet și zâmbete.

Domnul Lică Barbu este un om care crede cu tărie în puterea culturii și a educației, în valoarea de a sprijini și promova tinerele talente. Cu respect și multă dăruire, așteaptă să construiască punți prin care cuvintele și poveștile să ajungă la inimile oamenilor, pentru că știe că acolo începe totul.

L.G. Janik, după materialele dl. Lică Barbu