ANGEL 1

Pe mine mă cunoşti după rucsac

Sau după haina cu manşete rupte

Să nu plângi azi, că ieri am fost sărac

Şi să nu uiţi c-am moştenit un munte.

Am pantalonii lungi, tociţi la tiv

Şi talpa la pantof e descusută,

Permisul meu de viaţă-i relativ,

Iubirea pentru tine-i absolută.

Nu plânge iluzoriu de concret.

Nu sunt sărac, am şapte piramide

Şi lângă Sfinx am un aven cochet

Spre care ţi-am plantat Semiramide.

Pe mine mă cunoşti după poteci

Şi după ochii mei cârpiţi în frunte.

Când ai venit nu ai ştiut că pleci

Cu trecătorul posesor de munte.

Şi ne-am iubit pe blana mea de urs…

Îţi aminteşti de peştera pătrată

Unde-ai jurat că ai să faci recurs

Dacă mai pleacă îngerii vreodată!?

Nu plânge de ţi-e sufletul pierdut,

Al galaxiilor sunt vultur adoptiv,

Dovadă că pământu-i absolut,

Iar ceru-n care zbor e relativ.

Erogeneză

Tu mă aduci, femeie, om în lume,

La tine mă închin întâia oară

Şi-ţi sunt arcuş în plânsu-ţi d vioară,

Apoi te las lăsând în urmă, urme.

Înghiţi în sec şi taci de dor când doare,

Atingi vioara să-ţi-aline cântul

Şi înecat de cer îţi e pământul

Când apa-i înecată la izvoare.

Din ce în ce mai greu îţi e urcuşul,

De-atâta ploaie nu vezi în răscruce

Străinul care stă să ţi se urce

Şi să se-nchine-n palma ta. Arcuşul.

Nu ca şi când

Îmi scrii cu lacrimi doru-n gând

Şi-mbraci un fulg pribeag, de nea,

Ce cade invers , ca şi când

Pământul ninge steaua mea.

Eu sunt cu tine, rând pe rând,

În vânt, în rouă şi în flori,

În zbor şi-n frunze, ca şi când

Pământu-i dincolo de nori.

De talpa-ţi calcă tremurând,

În palma aspra să mă laşi

Să-ţi port mânuţa, ca şi când

Ai face iarăşi primii paşi.

Iar noaptea-n care simţi, visând,

Obrazul plâns că-i sărutat,

Copil mea, nu ca şi când,

Ci chiar sunt eu – nu am plecat !

Poet

Când bătături îi sângerează şi plugul doarme-ntr-un ungher,

Când roibu*doar miroase fân şi-aşteaptă împăcat alt mâine,

Artistul îşi îneacă visul, privind penelul său stinger,

Apoi înghite dulce-amar,

Apoi înghite dulce-amar, un colţ, mucegăit, de pâine.

Când brazda-ngroapă cerul negru ( pândeşte-ntunecat alt cer)

Se pierde-a roibului potcoavă şi al artistului condei,

Sudoarea potoleşte setea plugarilor ce vin şi pier,

Dar talpa lasa-n urmă pânza şi poezia despre ei.

Când fruntea, mâinile-i pansează şi trec în triluri ciocârlii

Artistul iartă vântul aspru

Artistul iartă vântul aspru ce-l biciuie prin ţolul rupt.

Când păsări pentru ele cântă, plugarule, în veci vei fi

Poetul care-aduce lumii, cântare-n cer şi pe pământ !