D-ale satului

sub oghealul trecutului…

Mă trezisem azi sub oghealul trecutului…

rudele meştereau sandale din pielea măgarului care dăduse ortul popii pe deal

croiau rochii din saci, buni doar de cârpit

îmi aranajau căsătoria cu un bărbat care își pierdu vederea odată cu anii

în jurul unei mori de vânt.

Am bătut cu piciorul în pământ, înşirând cu pana închipuirii balada mea

mă cununasem cu un prinţ

în promisiunea legământului a alergat după avion şi mi-a dăruit încălţări

cu care străbăteam universul

oglindă în care eram zână și inimă în care bătea toba iubirii

rudele au comandat îndată crucea,

au chemat groparii şi au jelit-o din tot sufletul pe copila înfofolită cu broboada nebuniei

care își pierdu creierii undeva prin cariera cu pietre de poticnire

nici cucuvelei nu-i ardea de cântat

pe unde veneau babele în negru sa-i lege coroniţa ultimului drum cu colaci arşi

în care câinii îşi ascuţeau dinţii.

Anii au trecut şi eu, tot nu m-am lecuit de boala severă,

serile lungi cu chipuri uscate de nerăbdare şi lumânări în mână

în jurul butucului ce încă avea rădăcini, lingând ceara de pe degete,

sperând în hârca fiecărei secunde,

buzele însetate de dragoste vor amuţi

moartea mă va pupa în sfârşit,

şi o babă goala va hori pe mormântul iubirilor fără hotar

ninse cu flori de tei…

Tata în caietul Său de notiţe mă avea programată în altă zi!

***********************

în orașul meu 

păsările au aripi roșii,

copacii ies prin țărâna trupului,

iar moartea se primblă cu lotca sub fusta lunii,

chiar si primarul o dată pe an are față de înger.

în orașul meu

apa Ișnovățului tace cu amintirile sale,

podurile îngroapă suflete sub mâl,

iar mamele își leagă suferința de stâlpii de piatră.

în orașul meu

țiganii sunt spălați de iazurile rupte,

bătrânul găsește mereu

o poveste la umbra mărului,

iar în buzunarul de la tunica bunicii

pune Dumnezeu câte o acadea.

în orașul meu

mă întâlnesc cu aceeaşi femeie la chioșcul fanfarei,

mă hrănește cu vin cu sare

și umblă desculță cu biserica-n brațe.

în orașul meu

nu zboară hulubii spre Costești,

îi ochesc privirile de pe crucea cu soclu de granit,

iar stânile îngână doine

când greierii ies la plimbare.

în orașul meu

strâng dorul cu lacrimi în ochi,

curcubeul se lasă între două țintirimuri,

îmi așez sufletul pe scaunul

unde mă așteaptă doi îngeri,

zarzărul își apleacă frunzele pe gardul de fier

iar prin fereastra din orașul meu

marea și-a uscat talpa în evi,

o cucoană se mărită cu-n sărântoc,

iar din pulsul lor

mă nasc

eu

********************

nu mă trage de mânecă spre colacul fântânilor din copilărie

acolo scârțâie durerea din încheieturi

ulițele șuieră numele la răscruci

și chipul ființei moare în prima gloată mâncată de o realitate dirijată de alții

un polițist își caută hoții într-un coteț cu păsări imaginare

și eu sunt tâlharul ce fură patul nopților cu lună

gardurile murmură povestea cu vânătăi pe spatele anilor

desculță umblă sărăcia

cu un braț de vreascuri

iluzia e ca un soare ca o pâine caldă pe masă ponoarelor

tentând să sorb spuma laptelui cu gust amar

ignorând scorbura legiunilor de draci

mușcă viața înfometată de energia fecioarei

de naivitatea ochilor adânci

mă trage pe genunchii sorții

tatuând firul negrul în carne

într-un ozor însemnat

unde albul și negru

sunt universuri

murmurate de un evreu de lemn

când blestemul mușcă de picior

și mor ca un sunet înghițit de beznă

și mor ca să mă trezesc cu iertarea de mână

copmirc

Volumul de debut:

“Jurnal sub acoperișul meu” – Editura Minela

*************************

și dacă ar fi să cad

la vama dintre cer și spital

Dumnezeu îmi respiră în spate.

nu am timp să bag minute în buzunare

inima își liniștește bătăile

iar suferința aprinde focul în golul femeii

care își uită numele între pereții cu chipuri albe

crucea devine tot mai grea

în fața clădirii osânda ridică scările cu o fărâmă mai sus

brazii își apleacă vârful către rădăcina întrebărilor

iar dragostea, ea dragostea a fost fumată de altul

precum aburul unei dimineți

în care inima ta creștea în pieptul meu ca o pâine mare

iar tu îmi spălai cămășile între două ceasuri

din care căldura intimității arunca raiul afară.

sfoara iluziilor ajunge la sfârșit

la poarta cu arțari pe umeri

unde visez încă

la dizolvarea noastră în lanul de floarea soarelui

știu, am ajuns țintă devastată

îmi fac nodul credinței

și dacă ar fi să cad, ar fi numai sub cruce

EM – Elena Mirca: M-am născut în Republica Moldova, orășelul Ialoveni, la 16 iunie anul 1977, într-o famile de oameni simpli: mama croitoreasă la fabrică, tata tractorist. Despre copilărie nici nu știu ce aș dori să îmi amintesc. Mama, care era numită pictorița satului, picta tot felul de desene cerute de prieteni – poate de aceea am început să îndrăgesc arta. Eram cinci copii, eu fiind fata cea mai mare care trebuia să se îngrijească de cei mai mici. După ce părinții mei au căzut în lațurile alcoolului am devenit un copil rău, un copil pe care nici un părinte nu și l-ar fi dorit. Învățătoarea din sat îmi scrisese o caracteristică de elevă eminentă numai ca să scape de mine și să fiu trimisă  la internat. Nu frecventam școala – dacă am mers la cursuri o săptămână într-un întreg an școlar. La internat am putut în final să fiu eu însămi, să încep să iubesc învățătura. Acolo s-a născut și dragul de poezie, de lectură: poate că printre rânduri m-am regăsit într-o lume a visului. Întoarcerea în vacanță în sat era o bucurie dar și o tortură: în ochii sătenilor eram un copil de oameni săraci și alcoolici și eram punctată cu degetul de fiecare dată când ajungeam pe uliță. Adevărată mea libertate era pășunea. Acolo văcuța noastră Joiana și cânele Rex au devenit adevărații mei prieteni. Și după cum mai răsuflu prin poemele mele, dealurile îmi sunt aripile fericirii, iar satul îmi devine iadul prin care trebuie să trec în fiecare zi doar să ajung acasă. Nu pot spune însă că sufletul meu de copil torturat de această batjocură zilnică s-a călit cumva. Cuvintele au săpat adânc în sufletul meu și am ajuns o ființă nesigură care, la orice șoaptă, tresare și își întoarce capul, din reflexul autoapărării. Poate peste ani ar trebui să pot să destăinui mamei  pricina pentru care am fost un copil rău și de ce am pricinuit atâta suferință pe chipul ei însă…

Nu am făcut o școală de profesie pentru că nu am dispus de resursec. Școala internat am terminat-o cu note bune datorită învățătorilor mei, care au crezut și au văzut potențialul din mine. Visam la artă, desenam din școala internat, dar după terminarea școlii am mers direct la muncă. Primul meu loc de muncă a fost unul de curieră în hematologie la un spital oncologic. Acolo s-a născut și primul meu roman: “îngerul cu aripă frântă”. Mulți dintre cei ce îl vor citi vor spune că e doar o poveste, literatură dulceagă, proastă, soft… Însă numai autorul știe când în final a respirat adevărul… și de ce este nevoie de acel soft după care sufletul în final l-a primit și se bucură cu lacrimi ca pe o bucată de aur.  În viață am fost prețuită și apreciată datorită mâinilor mele. Prin muncă, peste ani, am putut urma cursuri de masaj terapeutic.

Deseori mă întreb dacă Dumnezeu trimitea un înger – atunci la cea mai grea vârstă, când aveam nouă ani – și îmi dezvăluia doar o fărâmă din destinul pe care îl am acum, imaginea famililiei de lângă mine în care mi-am regăsit chipul și că într-o zi voi scri voi publica… cred că atunci îi spuneam că sigur a greșit adresa. În mintea mea de copil încercam să accept totul ca pe un blestem și îmi rugam moartea să vină… scriu pentru ce… scriu că să mă vindec scriind, astfel încât fata din umbră –  în final – să pășească spre lumină fără teama de a fi lovită în spate. Fug de oamenii mândri și prefăcători, ador frumosul și trăiesc orice clipă ca pe ultima, iar sufletul meu se lipește de oamenii simpli și pe mulți i-am întâlnit prin intermediul internetului.

Dacă în anii copilăriei des îmi zăngănea acel “DE CE  DOAMNE?”… dar nu îndrăzneam să îl pronunț în voce, doar peste ani am descoperit darul mulțumirii, să iubesc și să iert. Pentru propria pace cu Dumnezeu, viața este că un râu. Dar atât cât la cârmă îmi este Dumnezeu sunt în siguranță!

Activitate literară:

Am publicat versuri și proză în revistele literare “Negru pe alb”, “Impact”, “Dor de dor”, “Ecreator”. Versurile mele au fost incluse în colecția „Karumi – Fragmentarium” și în antologia “Timpul pietrelor prețioase” – cu Cenaclul de urgență.

Volume publicate:

– “Jurnal sub acoperișul meu” – vers erotic – editura Minela

–  “Îngerul cu aripă frântă” – roman – Editura Singur

Copyright © 2017 Elena MircaUtilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului